Din nefericire, din motive care țin mai degrabă de modul în care au fost ele structurate și de atenția autorilor pentru furnizarea informației istorice, dar și a unei mărturii veridice, bazată pe fapte, niciuna dintre ele nu este exclusiv o autobiografie spirituală. Din fericire, aproape fiecare text de acest fel conține însă pasaje dense ce pot fi subsumate genului. Din rațiuni de spațiu și de timp, nu vom reuși să oferim aici o prezentare exhaustivă a acestora. Scopul acestui modest text va fi, din pricina acestui fapt, tocmai acela de a-i stârni cititorului apetitul pentru aprofundarea acestor lucrări și pentru identificarea unor aspecte ziditoare în viața lor duhovnicească.

Așa cum era de așteptat, în centrul descrierilor privitoare la cele trăite în închisoare se numără evocările privitoare la tortură și la feluritele ei forme. Ioan Ianolide ține de exemplu să sublinieze faptul că:

„S-au practicat toate sistemele de tortură. Bătaia cea mai obișnuită era cu pumnii și ciomagul. Bătăușii ajunseseră mari maeștri în lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Sângele care curgea îi întărâta și mai mult.”³.

La rândul lui, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa vorbește, înspre zenitul călătoriei sale pământești, despre fenomenul reeducării de la Pitești. Groaznic ca design și demonic din perspectiva conținutului, după cum țin să arate în unanimitate cei care s-au preocupat de investigarea și de descrierea lui în decursul anilor⁴, el lovea în latura spirituală a celor care trebuiau să treacă prin el, mai mult decât în cea trupească. Apostazia era miza acestui proces draconic care îi poate cu certitudine aminti cititorului specializat în latura psihologiei despre experimentul Zimbardo⁵ sau despre cel al lui Millgram⁶, iar rezistența fizică era rodată într-o așa măsură încât să aducă după sine slăbirea celei sufletești. Părintele ține să arate cu privire la ce i se întâmplase unui coleg de celulă:

 „A venit însă Mihai Scutaru, care stătuse cu noi în celulă și cu care eram bun prieten. Bineînţeles, l-am primit în pat cu mine – că dormeam doi pe un pat – și trei nopţi băiatul ăsta n-a închis un ochi! Trei nopţi! Îl vedeam cu se întoarce de pe o parte pe alta și tot timpul ofta. Şi după trei nopţi mi-a spus ce s-a întâmplat. Mi-a povestit tot ce se putea povesti. Noaptea, pe șoptite, pe sub pătură. Spunea că acolo n-ai nici o posibilitate să reziști, că e bine să spui tot ceea ce știi, că știu și alţii. Nici să nu te gândești că vei putea să reziști, că vei putea să...”⁷

Cu toate că a experimentat fenomenul apostaziei temporare, autorul de mai târziu al celor 7 cuvinte⁸ a găsit resorturile interioare să se redescopere sub aspect mistic și chiar să se reinventeze. Astfel, a devenit ceea ce cunoaștem noi astăzi.

Prin ceea ce a făcut, regimul comunist a încercat erodarea morală a omului. Însă, după cum remarcă părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, el însuși un supra-viețuitor al universului carceral și autorul unor texte memorialistice de primă însemnătate pentru cultura română, religia și cultura și-au dat mâna și au contribuit la salvarea fondului pur și genuin al sufletelor celor persecutați:

„Să știţi că, dacă regimul comunist a încercat o armă împotriva distrugerii omului, nu a fost distrugerea fizică – în afară de lagărele de exterminare și de lupta de clasă –, ci eroziunea sau distrugerea lui morală. De aici lupta împotriva religiei și lupta împotriva culturii, cele două valori interioare ale omului. În închisoare oamenii se salvau prin aceste două bunuri: prin religie, exprimată prin credinţă și rugăciune, și prin cultură. Dar pentru aceasta îţi trebuie niște instrumente mimime. În închisoare se învăţa teologie, trebuie să știţi că marii noștri teologi, părintele Stăniloae, marele profesor Teodor Popescu și mulţi alţii, patronau adevărate catedre de teologie în celulele prin care treceau. Se învăţa de la ei teologie, rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune și de a o trăi. În condiţia aceasta de detenţie nu se mai pune problema locului unde te rogi, pentru că nu ai decât celula și colţul celulei, dar era singura zonă în care administraţia nu te putea controla. Te controla asupra mâncării, te controla asupra somnului, asupra ţinutei, asupra frigului. Nu putea să-ţi controleze gândurile sau eul interior.”⁹.

Deși nu conțin texte ce sunt autobiografii spirituale propriu-zise, volumele care vorbesc despre experiența carcerală a unor oameni mari ai spiritualității românești din secolul trecut aduc mărturii extrem de valoroase, sunt deci îmbibate de pasaje ale acesteia. În plus, vin să vorbească despre valori și despre lupta pentru interiorizarea lor, iar din lectura însemnărilor păstrate până astăzi s-ar putea învăța multe lucruri utile astăzi.