Cu toate acestea, spațiul românesc, fie el teologic sau literar, nu a dus lipsă de lucrări scrise la persoana întâi. Jurnalele sau memoriile au împânzit literatura română, oferind contribuții interesante care le‑au permis cititorilor să‑și cunoască scriitorii, dincolo de imaginea pe care le‑au creat‑o operele și editurile, și să înțeleagă motivațiile unora din scrierile lor. Perioada comunistă a fost apoi cea care a dat startul unei adevărate literaturi care avea în centru experiența carcerală a unor oameni persecutați pentru motive religioase sau politice. În mod cert, abundența textelor care poartă semnătura unor autori din alte medii confesionale, precum cele ale pastorului Wurmbrand⁴, i‑au stimulat și pe autorii din arealul ortodox să îşi aștearnă pe hârtie trăirile în diferite contexte dificile. Demn de remarcat este faptul că, alături de textele unor bărbați care au avut enorm de suferit în acea perioadă⁵, se regăsesc și foarte multe memorii publicate de personalități feminine.⁶ Ele vin să ofere o interesantă mărturie cu privire la cele îndurate în închisoare și la modul în care regimul a cărui dominație s‑a încheiat în România în anul 1989 a știut să îi reducă la tăcere pe toți cei care nu erau de aceeași părere cu el și nu împărtășeau idei precum cultul personalității. În același timp, nota optimistă în care se încheie arată, fără nici o excepție, cum credința poate constitui o scăpare chiar și în cele mai întunecate momente ale vieții unui om.

Din nefericire, datorită accentului care cade mai mult pe nararea unor fapte și realități decât pe experiența și pe transformarea mistică, ele nu pot fi considerate autobiografii spirituale propriu‑zise. Cu toate acestea, unele dintre ele, precum Jurnalul fericirii, al părintelui Nicolae Steinhardt, însemnările lui Ioan Ianolide, ale lui Demostene Andronescu⁷ sau ale părintelui Calciu Dumitreasa conțin dense pasaje de autobiografie spirituală.

Inedite în ortodoxia contemporană şi în scrisul la persoana întâi sunt și caietele vrednicului de pomenire Arhiepiscop Justinian Chira, al Maramureșului și Sătmarului.⁸ Ele nu vorbesc despre experiența carcerală, întrucât ierarhul nu a trecut prin aceasta, ci insistă asupra modului în care a fost persecutat monahismul în spațiul românesc, în acea perioadă, dar și despre dinamica vieții spirituale din acest areal în ultimele trei decenii. Întrucât a fost publicat un număr relativ insignifiant din cele peste 160 de caiete pe care dânsul le‑a lăsat în manuscris, este prematur să vorbim despre ele și să le încadrăm în categoria autobiografiei spirituale. Cu toate acestea, din ceea ce se poate deja vedea și deduce în urma parcurgerii textelor oferite publicului cititor există dense pasaje ale genului în paginile fiecăruia dintre aceste caiete.

Aceasta ar fi, așadar, situația generală a autobiografiei spirituale din spațiul ortodox românesc. Fără a avea o operă care să poată fi exclusiv subsumată genului, există o mulțime de texte memorialistice sau de jurnale care conțin dense pasaje de acest fel. Asupra lor ne vom opri în cadrul intervenţiilor următoare, când vom încerca să punem în discuţie cel mai reprezentativ volum din acest areal, discontinuul Jurnal al fericirii, al părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, însemnările unor părinți precum Gheorghe Calciu‑Dumitreasa, notele unor foști persecutați politic, precum poetul Demostene Andronescu, sau ceea ce s‑a publicat deja din caietele Înaltpreasfințitului ierarh maramureșean pomenit anterior. Vom sublinia, pe cât va fi posibil, dimensiunea de actualitate din paginile lor, vom vorbi despre specificitatea textelor regăsite la noi și despre modul în care un context politic sau social poate determina evoluția unui anumit comportament și poate duce la trăiri mistice aparte. Vom vorbi despre experiențe precum reeducarea de la Pitești, de la Aiud, dar și despre modul în care anumiți oameni, convertiți sau nu, au reușit să se reconfigureze pe sine și să‑și păstreze prospețimea spirituală în mijlocul unor situații dificile.