DE LA IUBIREA LUI DUMNEZEU LA IUBIREA OMULUI PENTRU ÎNTREAGA CREAȚIE

Dacă se poate vorbi despre un leitmotiv al autobiografiei spirituale a părintelui Siluan, acela este dobândirea Sfântului Duh. E, în fapt, un aspect des regăsit în teologia rusă, mai veche sau mai nouă, având reprezentanți precum Sfântul Serafim de Sarov.¹ Însă pentru a ajunge la acest lucru e nevoie de dragoste. Pentru Dumnezeu și pentru aproapele, căci pe El îl cunoaștem prin intermediul semenilor noștri. La părintele rus, conștientizarea dragostei divinului pentru creația sa aduce cu sine adâncirea în smerenie, dar și dorința de a-i vedea pe toți oamenii mântuiți. Acest fapt îl determină pe părintele să scrie adevărate exhortații, în paginile cărora invită pe toată lumea să-l iubească pe Dumnezeu:

„Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt, pe care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să-L cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele, sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi el mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în Dumnezeu. Duhul Sfânt este iubire, şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dumnezeu.”.²

Interesantă este forma pe care o vor lua aceste gânduri ale starețului în practica vieții sale ascetice. Dânsul nu se va limita la a-i invita pe toți să se apropie de Domnul și să-și arate iubirea pentru El practicând virtuțile, ci se va și ruga pentru ei. Sfințenia starețului va fi certificată și de acea calitate des întâlnită, cu precădere în peisajul aghiografic monahal, de a se ruga pentru întreaga lume și de a-și dori mântuirea tuturor. Așa cum remarcă unul dintre exegeții săi contemporani:

„Dacă stareţul Siluan plânge zi şi noapte pentru întreaga lume, aceasta se datorează faptului că sufletul său, mânat de Duhul lui Iisus Hristos, «arde de dorinţa ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului în deplinătatea sa şi să întrezărească Slava Domnului nostru Iisus Hristos». Acesta se cuvine să fie, ne mai spune Sfântul Siluan, singurul nostru gând şi singura noastră rugăciune: ca toţi oamenii să se mântuiască, ceea ce înseamnă să se vindece de patimi, să li se ierte păcatele, să li se restaureze în întregime fiinţa şi să se împace cu Dumnezeu. Atâta vreme cât oamenii, în totalitatea lor, nu se vor sălăşlui, cu bucurie şi linişte, în Împărăţia cerurilor, niciun suflet prin de iubire dumnezeiască nu va cunoaşte odihna.”³.

Dorința de a-i vedea pe toți mântuiți îl ajută pe stareț să țină mintea în iad și să nu deznădăjduiască. De altfel, smerenia și dragostea merg mână în mână la dânsul, fapt ce arată armonia existentă în viața sa lăuntrică. Vorbind despre chintesența răspunsului primit de dânsul în urma unor lungi căutări, părintele Siluan face un lucru rarisim în scrierile mistice din arealul răsăritean: îşi descrie propriile trăiri interioare generate de starea mistică pe care o experimentează. Interesant este aici felul în care frica este înlocuită de dragoste, în procesul de smerenie, și cum experiența avicinanței cu divinul aduce cu sine dorința de desprindere de cele pământești. 

„Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul meu vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Domnului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi.”⁴

Toate aceste experiențe aparte ale starețului rus se realizează prin intermediul smereniei. Odată aceasta pierdută, ascensiunea lui înspre arealurile celeste are și ea de suferit. Astfel, precum va arăta un teolog contemporan, „marea dorinţă a Sfântului Siluan este aceea de a dobândi acest dar al smereniei, pe care spune că a cunoscut-o şi a pierdut-o”.⁵

Smerenia și dragostea sunt astfel aspecte importante, care definesc traseul spiritual al marelui stareț rus. Ele sunt însă și elemente practice ale vieții duhovnicești, fapt ce dă scrierilor lui un aspect aparte de actualitate. Iubirea pentru întreaga creație, plânsul și rugăciunea pentru aceasta, ar trebui să constituie nu doar preocupări pasagere ale unui sfânt mai mare, sau ale vreunui bătrân îmbunătățit, ci ale întregii obști creștine. Dacă nu am ajuns încă la această măsură, e semn că mai avem de mers. Sau poate este un îndemn să citim din nou, cu mai multă atenție, autobiografia lui spirituală.