IMPORTANȚA LIMBAJULUI

Să începem prin a spune că omul, ființă creată după chipul lui Dumnezeu (adică Treime de Persoane în comuniune), simte instinctiv, încă de la naștere, nevoie de a comunica. Primul gest pe care îl face un copil atunci când se naște este acela de a plânge. După nouă luni de gestație și după oboseala nașterii, mama așteaptă cu nerăbdare să audă pentru prima dată vocea propriului copil. Emoția îi este atât de mare, încât nu va putea uita niciodată glasul pruncului, care parcă îi spune: „Iată, am sosit pe lume.”. Plânsul acela o leagă sufletește și mai mult de propriul copil. Limbajul are puterea să modifice stările noastre sufletești.

Limbajul ne însoțește apoi pe tot parcursul vieții, prin intermediul lui învățăm, ne formăm și ne exprimăm ca persoane. Chiar dacă ochiul ne oferă cea mai mare parte a informațiilor din realitatea existenţei, limba este cea care posedă capacitatea de a exprima cele ce se petrec în adâncul ființei noastre, acolo unde ochiul cu greu ar putea să întrezărească ceva. Dacă prin vizionarea unui film putem să vedem, de pildă, ceea ce se petrece cu personajele, dacă prin citirea unei cărți putem să înțelegem mai multe despre gândurile și trăirile interioare ale personajelor, altceva înseamnă să pătrundem acolo unde imaginile filmului nu pot ajunge.

Doctorul Takashi Nagai, de pildă, medicul japonez care a supraviețuit bombei de la Nagasaki, le spunea câteva luni mai târziu soldaților americani veniți să îi fotografieze pe supraviețuitori: „Fotografiile acestea nu vor putea niciodată să surprindă dramele adânci din sufletele oamenilor.”. Mai multe aspecte din drama acelor suflete sunt de aflat din cărţile pe care Takashi Nagai le‑a scris, după convertirea sa la creștinism, în încercarea de a sensibiliza omenirea asupra efectelor devastatoare ale războiului atomic și a urmelor lăsate de acesta, mai ales în sufletele oamenilor. „La 6 august 1945”, zice Takashi Nagai, „Hristos a fost răstignit a doua oară.” Un asemenea atentat la viața oamenilor – chipuri ale lui Dumnezeu – nu poate fi asociat decât unui atentat la viața lui Hristos.

Revenind la tema noastră, nu întâmplător Hristos s‑a folosit de predică (adică de cuvânt) pentru a ne învăța cele adânci despre Dumnezeu. Nu întâmplător Moise a primit Tablele Legii scrise în cuvinte. Și nu întâmplător îl numim pe Hristos însuși Cuvântul lui Dumnezeu, ca Unul care ne‑a descoperit lucruri adânci ale dumnezeirii, pe care niciodată nu am fi fost în stare să le înțelegem singuri.

Întreaga noastră viața duhovnicească se folosește de limbaj: prin limbă binecuvântăm și slăvim numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, ne exprimăm recunoștința pentru multele și marile Sale binefaceri, Îl lăudăm și Îi mulțumim pentru cel mai mare și mai important dar pe care ni l‑a făcut, mântuirea în Hristos. Și, bineînțeles, așa cum ne‑a învățat Domnul, Îi adresăm cererile noastre, conştienţi fiind că ne adresăm Tatălui nostru ceresc. Limba ne mai ajută și să ne exprimăm dragostea pentru frații și surorile noastre în Hristos, pentru care El Și‑a vărsat sângele pe Cruce. Prin cuvintele noastre îi sprijinim pe cei slabi și îi mângâiem pe frații și pe surorile noastre, care suferă și se află în ispite și încercări. Prin cuvinte ne destăinuim rănile sufletești, la spovedanie, și primim vindecare de la Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu și prin sfatul preotului.

PERICOLUL LIMBAJULUI

Din păcate, puterea limbajului o putem folosi și pentru a face rău. Ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu, ne îndoim de bunătatea și îndurarea Sa, mai ales atunci când, în opinia noastră, în viață ni se întâmplă lucruri pe care nu le „merităm”. Prin cuvintele noastre îi amărâm pe frații și pe surorile noastre, ba chiar și pe cei mai dragi nouă. Acest lucru se întâmplă atunci când, fără discernământ, nu ne punem în locul celuilalt pentru a înțelege ce anume și câte poate suporta el. În schimb, prin cuvintele noastre ascuțite îi zgâriem rănile și adăugăm durere la durerea lui. Mai mult, cu limba spunem minciuni care ne fac rău, şi nouă și altora, sau pur și simplu ne fac să nu fim demni de încredere. În cele din urmă, prin intermediul vorbirii este posibil să îi calomniem pe alții și să le provocăm prejudicii morale sau materiale. Internetul, prin platformele lui de socializare, care ne permit să fim conectați permanent unii la alții și să ne expunem public părerile, poate să amplifice exponențial acest efect, mărind astfel și responsabilitatea noastră.

LIMBAJUL ARE NEVOIE DE REȚINERE

Înainte de a vorbi trebuie să ne gândim la ce vom spune. Chiar dacă ceea ce spunem se referă la Dumnezeu și la tot ce are legătură cu El. Întrucât cuvintele urcă din lumea noastră interioară, este foarte probabil ca ele să fie impregnate, colorate, de patimile noastre. Dacă suntem geloși sau invidioși pe cineva, atunci cuvintele ne vor fi îmbolnăvite de patimă. Dacă, mai rău, avem ură în inimă, atunci cuvintele noastre nu vor avea nimic de a face cu adevărul și dreptatea, ci vor fi ca niște săgeți otrăvite, lăsate cu unicul scop de a‑l răni pe celălalt. Cu cât lumea noastră interioară este mai clară și mai frumoasă, cu atât mai constructive vor fi cuvintele noastre. Și pentru că este foarte greu să ne purificăm lumea interioară, adâncurile inimii, să fim măcar atenți când deschidem gura, și mai ales la ceea ce spunem.

Ioan Scărarul ne sfătuiește în primul rând să ne ferecăm gurile ca să nu ne scape fără voie vorbele, numai aşa vom avea un control mai benefic asupra emoțiilor, asupra mișcărilor inimii.

Dacă ar fi trăit în secolul al XXI‑lea, Sfântul Ioan Scărarul ne‑ar fi sfătuit probabil să ne ţinem cât mai departe de ispita de a ne exprima public părerile, mai ales în momentele când ardem patimilor și încă nu am dobândit duhul discernământului sau darul deosebirii. De câte ori nu ni s‑a întâmplat să asistăm la dezbateri ori la discuții interminabile, aprinse, pe mediile de socializare, între oameni care „și‑au dat prietenia”, dar nu ezită să se jignească reciproc, chiar și fără să se cunoască personal, să susțină lucruri despre care nu ştiu aproape nimic sau să devină apologeții unor idei de împrumut!?

Mediul online este adesea împânzit cu știri neadevărate, zise fake‑news, lucru de care se fac vinovați nu doar cei care le publică, dar și cei care, fără discernământ, le preiau și le distribuie, contribuind la înmul-țirea lor, fără a le verifica şi fără a se gândi dacă prin distribuirea lor fac bine sau rău. Un vechi proverb spune: binele să‑l scrii pe piatră, pentru a fi cunoscut de toată lumea și a se înmulți; dar răul să‑l scrii pe apa curgătoare (ca să nu îi rămână urmele, să nu se răspândească și să nu se înmulțească).

În sensul acesta, iată mai jos o istorioară din viața lui Socrate, care cred că ne poate fi folositoare atunci când suntem puși în situația de a răspândi anumite informații.

TESTUL CELOR TREI SITE ALE LUI SOCRATE

În Grecia antica, Socrate era vestit pentru prețuirea arătată fața de cunoaștere și înțelepciune. Într‑o zi, o cunoștință l‑a oprit pe stradă și i‑a spus: „Știi ce am auzit despre prietenul tău?”

DAUNELE PROVOCATE DE LIMBAJUL NECONTROLAT POT FI IREPARABILE

O viață întreagă, aflăm din Pateric, un creștin l‑a grăit de rău pe vecinul său. Dar, într‑o zi, auzind că acel om era pe patul de moarte, clevetitorul s‑a dus la dânsul, și‑a mărturisit greșeala, a promis că se va strădui să repare numele bun al aproapelui și s‑a rugat de iertare. Vecinul i‑a răspuns că‑l iartă din inimă, dar a adăugat: „ia perina asta, desfă‑o și împrăștie‑i penele în vânt”. Acela a făcut cum i s‑a spus. „Mergi acum și adună penele de unde au zburat, dar să le aduni pe toate în perină.” „Nu voi putea face asta, deoarece vântul le‑a dus cine știe unde”, a fost răspunsul. „Ei bine, tot astfel nu‑mi vei putea reface numele bun, pe care l‑ai ponegrit toată viața”, a zis muribundul, după care şi‑a dat sufletul.

Ușor va fi de înțeles din toate acestea cât de important este să fim cu adevărat atenţi la ceea ce spunem și la modul în care comunicăm verbal sau în scris cu ceilalți. De aceea, haideţi să fim de acum înainte atenți atât la ce spunem, cât și la ce ascultăm sau scriem. Să fim conștienți că atât ce spunem, cât și ce auzim, trebuie să aibă în ele adevăr, folos sau necesitate.

Bibliografie:

1. Konstantinos Karaisaridis, Limba neînfrânată, Revista Didahia, nr. 184, Atena, 2013;
2. Patericul Egiptean. Apoftegmele părinților din pustia Egiptului;
3. Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș.