Da, sesizarea și înțelegerea lumii se petrece în chip minunat în unirea simțurilor trupului, capabil să recepteze cele sensibile cu mintea, care poate să vadă înțelesurile lor. Avem de a face, de fapt, cu un echipament senzorial și cu anumite puteri înțelegătoare care îl fac pe om să fie deschis deopotrivă teritoriului lucrurilor sensibile din cuprinsul lumii create, dar și înțelesurilor inteligibile, nevăzute și mai presus de simțuri.

MAI PRESUS DE LUMEA MIRACULOASÄ‚ ÅžI DE ÎNÅ¢ELEGREA EI MINUNATÄ‚

Sfinții părinți au extins considerațiile de acest fel dincolo de exercițiul sesizării și al înțelegerii omenești cu privire la lumea sensibilă, către ceva mai înalt, ce depășește miracolul sesizării și al înțelegerii universului sensibil. Prin lucrarea Duhului Sfânt, spun ei, puterile acestea omenești de sesizare și de înțelegere ajung să vadă cele dumnezeiești, cele mai presus de înțelegere. „Precum mintea unită în chip negrăit cu simțirea vede cele supuse simțurilor”, zice Sf. Grigore Palama, și „precum simțirea își înfățișează simbolic și sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea), odată ajunsă la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, așa și acestea amândouă (simțirea și mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine zis vor conviețui veșnic, odată îndumnezeite, împreună cu ea.”¹

Observația aceasta este reluată și în altă parte, unde regăsim din nou, subliniată cu aceeași tărie, posibilitatea ca omul, pătruns de puterea harului dumnezeiesc, să sesizeze prin aceste simțuri și prin puterea de înțelegere a minții cele mai presus de simțire și mai presus de minte. Mintea, găsim în alt loc, „percepe (prinde) o lumină, simțirea o alta. Simțirea percepe (prinde) lumina supusă simțurilor, care arată lucrurile supuse simțurilor ca [fiind] supuse simțurilor. Iar lumina minții este cunoștința aflătoare în înțelesuri. Prin urmare, vederea și mintea nu percep (prind) aceeași lumină; dar numai câtă vreme lucrează fiecare după firea sa și în cele după fire. Însă, când se împărtășesc de un har și de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciți văd și cu simțirea și cu mintea cele mai presus de toată simțirea și de toată mintea.”².

Însă această sesizare a celor mai presus de înțelegere e posibilă doar prin credință. Sf. Grigorie Palama, în acord cu întreaga tradiție patristică, afirmă că doar prin credință omul ajunge să resimtă și să vadă în lume și în viață lucrarea lui Dumnezeu. Dar credința nu se întemeiază pe dovezi experimentale, cum este cazul științei, și nici nu crește prin argumente raționale, cum este cazul reflecției filosofice. Credința este o formă de cunoaștere care se deosebește, în fond și în cuprindere, de exercițiul rațiunii omenești așa cum este el elaborat în demersul explorării științifice sau în reflecția filosofică.

Vederea cea mai presus de minte, după cum afirmă Sf. Grigorie Palama, este cea care‑l face pe om să resimtă în cuvintele Cuvântului, primite prin credință, și însăși puterea persoanei Lui, așa cum se arată ele în relația pe care omul o are cu El. În felul acesta, credința deschide persoana către o lucrare mai presus de fire, săvârșită în interioritatea ei de harul lui Dumnezeu, care lărgește puterile de înțelegere omenești, printr‑un anumit simț spiritual.

PATIMILE ALTEREAZÄ‚ RECEPTAREA ÅžI ÎNÅ¢ELEGREA LUMII

Å¢inând seama de lucrarea harului în om, ca realitate vie, indispensabilă credinței, înțelegem mai lesne de ce credința se leagă de viață prin împlinirea poruncilor și prin cultivarea virtuților. Prin lucrarea aceasta angajată, credința luminează rațiunea și felul de a vedea lumea și lucrurile ei. Observația aceasta este obișnuită în aria teologiei empirice. Iată, drept exemplu, mențiunea Sf. Antonie cel Mare: „Trupul vede prin ochi, iar sufletul prin minte. Åži precum trupul fără ochi e orb și nu vede soarele care luminează tot pământul și marea, și nici nu se poate bucura de lumină, așa și sufletul, dacă nu are minte bună și viețuire cuvioasă este orb și nu înțelege pe Dumnezeu.”³.

De aceea, starea pătimașă sau despătimită a sufletului organizează în mod specific percepția asupra realității și, mai cuprinzător, modul vederii și al raportării la realitate; pentru că „mintea se preface după forma fiecărui lucru și se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea”⁴.

Pe de o parte, mintea este trasă în jos de simțuri⁵, dacă lucrarea lor nu este hotărnicită de rațiune. În situația aceasta, patimile dau o receptare distorsionată, o înțelegere eronată și o folosință contrară firii, irațională, a lumii. Reversul acestei situații, despătimirea, lărgește, extinde puterile de înțelegere ale omului. „Celui curat”, zice Sf. Antonie cel Mare, „nimic nu‑i este neînțeles.”⁶ La Sf. Marcu Ascetul găsim un diagnostic chiar mai deslușit privind cauzele pentru care puterile înțelegătoare ale omului (cu precădere mintea) sunt afectate. Este vorba despre iubirea de argint, despre slava deșartă și plăcere.⁷ Ceva apropiat formulează și Ilie Ecdicul: „Când îți vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, a banilor și a mâncărilor, orice vei face ți se va socoti dar curat adus lui Dumnezeu, și ți se va da în schimb să‑ți deschizi ochii inimii tale și să poți privi clar rațiunile lui Dumnezeu scrise în ea.”⁸. Însă mintea nu trebuie să lupte împotriva simțurilor și nici să caute să se detașeze de ele. De fapt, Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că „mintea fără simțuri nu‑și arată nicidecum lucrările sale și nici simțurile pe ale lor fără minte”⁹.

Câtă vreme este alipită de lucrurile mărginite ale lumii sensibile, mintea este fragmentată între acestea. Însă, potrivit firii ei, ne spune un autor filocalic, ea este simplă, „pentru că și Dumnezeu este simplu”. Rațiunea însă, potrivit aceluiași autor, e rânduită să cumpănească experiențele simțurilor, și anume datele ce vin prin ele, pentru ca ele să nu producă vreo vătămare minții. Nu este vorba de o respingere nediferențiată a lucrurilor lumii sensibile, ci de o întrebuințare cumpătată și de o apreciere adecvată a lucrurilor. Când rațiunea „judecă cu pricepere” lucrarea simțurilor, fără să le facă „mai tocite decât trebuie” și „fără să acopere sau să disprețuiască frumusețile celor supuse simțurilor”; dar și fără „să le laude în chip josnic și deci fără să pună autoritatea minții sub ascultarea acestora, cu nepăsare”; iar când, în fine, rațiunea dă cu înțelepciune fiecăruia ce i se cuvine, „mintea se face îndată unitară și simplă, restabilindu‑se firea ei”¹⁰.

Există așadar o legătură între vederea de care este capabilă mintea și modul pătimaș sau despătimit în care trăim. Aceasta leagă lucrarea poruncilor, care este expresia vie a credinței, de puterea înțelegătoare a omului. Lucrarea poruncilor, cel mai adesea înțelese ca fiind expresia vie a credinței, îl depătimesc pe om, eliberându‑l de înțelesurile pătimașe ale lucrurilor și de întrebuințarea lor egoistă, lărgind totodată puterile lui de înțelegere. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul mai spune: „Cârmuind mânia și pofta, rațiunea lucrează virtuțile. Iar mintea, luând seama la rațiunile lucrurilor, dobândește cunoștința cea fără greșeală a lor. Când, deci, rațiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor cea mai presus de știință și cunoștință, atunci se ivește pătimirea îndumnezeirii prin har.”¹¹.

Atât de mult au crezut sfinții în această unitate a persoanei umane, afectată prin gânduri și fapte în toate puterile ei, care se resimt în manifestarea lor și în finețea lor de pe urma felului în care sunt întrebuințate toate celelalte! Părinții însă pun în legătură întrebuințarea minții cu lucrarea virtuților. De pildă exprimarea, mai directă, a legăturii dintre vedere, înțelegere și lucrarea virtuților. „Puterile cuprinzătoare ale minții sunt patru: cumințenia, agerimea, înțelegerea și destoinicia. Cel ce unește acestea cu cele patru virtuți cuprinzătoare ale sufletului, însoțind cu cumințenia minții cumpătarea sufletului, chibzuința cu agerimea, dreptatea cu înțelegerea, bărbăția cu destoinicia, și‑a întocmit sieși, în chip îndoit, căruță cu foc ce‑l duce la cer.”¹² Într‑un alt loc descoperim o apreciere înrudită: „Trei sunt virtuțile care procură minții totdeauna lumină: a nu vedea viclenia (răutatea) vreunui om, a face bine celor ce‑i fac rău și a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Aceste trei virtuți nasc alte trei, mai mari ca ele. Nevederea vicleniei (răutății) unui om naște iubirea, a face bine celor ce‑i fac rău aduce pacea, și a suporta cele ce vin asupra lui fără tulburare aduce blândețea.”(Cuviosul Isaia Pustnicul, cuv. 7, cap. 3, în Filocalia, vol. XII, p. 78).

MATERIA PE CÂNTARUL SPIRITULUI

Restaurarea lucrării minții, după cum observă părintele Dumitru Stăniloae, și simplitatea ei nehotărnicită nu se realizează prin disprețuirea lucrurilor sensibile, ci, dimpotrivă, prin „descoperirea frumuseții unitare în toate, prin depășirea a ceea ce le desparte”. Găsim aici o viziune exprimată limpede și de Sf. Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia drumul către desăvârșire, către sfințenie, trece prin contemplarea lumii.

De fapt, după cum aflăm limpede de la Sf. Petru Damaschinul, toate sunt rânduite să‑i folosească omului în vederea creșterii sale în virtute și în apropierea lui de Dumnezeu. El consideră că bunaviețuire presupune ca omul „să aibă mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoașterea celor inteligibile și la ceea ce e fără chip; și iarăși, când la vreun înțeles al Scripturii, când la rugăciunea curată; iar trupul, când la citire, când la rugăciune curată, când la lacrimi pentru sine însuși sau pentru altcineva din compătimirea cea după Dumnezeu, când la lucru, spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufletește sau trupește.”¹³. Toate acestea pentru că, așa cum afirmă și părintele Stăniloae, spiritul este cel ce transfigurează lucrarea simțurilor și nu se dispersează de ea. „Omul e unitate de suflet și trup în actele, în gândurile și în sentimentele sale.”¹⁴ Mai mult decât atât, pentru omul duhovnicesc mintea și simțurile devin „o unitate cunoscătoare și un plan mai înalt”, dovedind că omul poate cunoaște „ca o ființă totală realitățile superioare”¹⁵.

E cumva de înțeles de ce, adesea, credința este foarte strâns legată de poruncile lui Dumnezeu. Sf. Grigorie Sinaitul, de exemplu, apropie până la identificare poruncile de credință. În aceasta stă caracterul viu al cunoașterii prin credință, în atitudini, în puteri și în lucrări omenești puse în slujba credinței. „Socotește ca lege nemijlocită a poruncilor credința care lucrează în inimă. Căci din această credință izvorăște toată porunca și ea produce luminarea sufletelor.”¹⁶

VIAŢA ŞI CUNOAŞTEREA PRIN CREDINŢĂ

Înfăptuind poruncile, cultivând virtuțile într‑o viață tot mai mult călăuzită și transfigurată de har, omul reorganizează întreg spațiul și timpul lumii cu lucrurile și situațiile vieții concrete. Credința ajunge să resemnifice întreaga viață omenească și să reorganizeze câmpul acțiunilor omenești, umplând cu sens fiecare gest, fiecare cuvânt. „Toate sunt cu putință celui ce crede.” (Marcu 9, 23). Căci „credința se socotește în loc de dreptate” (Romani 4, 9). „Căci sfârșitul legii este Hristos.”(Romani 10, 4). Credința împlinește viața omului și îl aduce pe om la starea deplinătății. Ea îi devine celui ce crede „puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui și să credem că moartea aceasta este pricina vieții. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăție, neînsemnătatea și umilirea ca slavă și cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate.” (2 Corinteni 6, 10). Mai bine zis, „am dobândit bogăția cunoștinței lui Hristos cea nepătrunsă” (Efeseni 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd „ca țărână și fum.”¹⁷

Așadar, cei ce‑l caută pe Dumnezeu pe drumul exclusiv al rațiunii omenești, așa cum caută un lucru, nu vor găsi nimic. „Dumnezeu”, zice Sf. Simeon Noul teolog, „nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupește, căci e nevăzut.”¹⁸ „Nu căuta cu mintea ce este Dumnezeu și unde este. Căci este mai presus de ființă și necuprins de loc, fiind mai presus de toate, spune Teognost.”¹⁹ De fapt, Dumnezeu poate fi sesizat prin credința vie, făptuitoare, căci e ascuns în poruncile Sale, iar „cei ce‑L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”²⁰; și pe cât se curăță, pe atât se învrednicesc de iluminare²¹. Astfel încât, pentru cei ce ajung să înțeleagă duhovnicește, Dumnezeu se descoperă a fi pretutindeni; „căci e de față, fiind în toate și în afară de toate; El este în toate și aproape de cei ce se tem de El (Psalmul 84, 10); dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoși.”²²

Arhid. Adrian Sorin Mihalache