REFLECÅ¢II METAFIZICE ÅžI PATRISTICE CU PRIVIRE LA CELE CE EXISTÄ‚

Reflecția filosofică face numeroase referiri la ideea că realitatea este clasificabilă. O primă analiză atentă, privind felul în care se pot opera distincții între cele ce există, ne este oferită de Aristotel, în Categorii. Constantin Noica observă, în comentariul făcut acestei opere, că Aristotel își alege ca punct de plecare tiparele în care ne exprimăm cu privire la lume și la lucrurile ei. Semantica și sintaxa sunt impregnate de o anumită stratificare a realității, care se regăsește și în felul cum întrebuințăm cuvintele.

Pe scurt, Aristotel propune zece categorii: substanță, calitate, cantitate, relație, loc, timp, poziție, posesie, acțiune și pasivitate. Plecând de la observațiile cu privire la cele create și utilizând aceste repere ale reflecției filosofice, Sfântul Maxim Mărturisitorul face o clasificare asemănătoare. El invocă însă cinci rațiuni generale, categorii, în limbajul aristotelic. Acestea sunt: ființa (substanța, gr. ousia), mișcarea (gr. kinesis), diferența (deosebirea, gr. diafora), unirea (combinarea, sinteza, amestecarea, gr. krasis) și poziția (stabilitatea, gr. thesis).¹ Părintele Stăniloae face o scurtă corespondență între cele zece categorii aristotelice și cele cinci rațiuni propuse de Sfântul Maxim: „Identice sunt substanța, poziția și (cu un nume deosebit) mișcarea (la Aristotel, acțiunea). Relația a devenit la Sfântul Maxim sinteză. Diferența, care îi este proprie Sfântului Maxim, la Aristotel este expresia generală a deosebirilor categoriilor. Locul e implicat, la Sfântul Maxim, în poziție; timpul, în mișcare; cantitatea, în ființă; calitatea, în diferență; posesia în relație.”².

Desigur, cele două abordări, distincte, deschid un câmp de lucru interesant, situat la granița dintre teologie și filosofie. Nu este aici locul pentru o astfel de analiză. Facem doar mențiunea că acestea fac posibile, prin contemplare naturală, o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu și a raporturilor Sale cu lumea și cu omul. Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvăluie aspecte importante privind raporturile omului cu lumea. Întrucât lumea este creată din nimic, tot ce a apărut prin voia lui Dumnezeu are o bază în El. Fiecare din cele ce există sunt folosite de sfântul Maxim drept „obiecte ale contemplării și modele ale urcușului spiritual al omului spre Dumnezeu”³.

ÎNTREAGA EXISTENŢĂ ESTE ÎNVĂŢĂTOAREA TEOLOGIEI

Substanța (gr. ousia) esteființa creației, toate celelalte categorii fiind predicate ale ei. Substanța este, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, „învățătoarea teologiei”, pentru că, spune el, plecând de la lucruri omul ajunge să constate existența unei cauze. Însă ce anume este această cauză după ființa ei, în lucruri „nu este dat niciun semn”⁴, mai zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cu alte cuvinte, ființa însăși are un caracter revelator, pentru că existența ei naște întrebări cu privire la cauză, la ceea ce a făcut posibilă existența ei, la Cauzatorul ei. Însă, întrucât între „ființa cauzată și ființa-cauză este o discontinuitate de putere”⁵, iar lumea nu stă prin sine, ci prin puterea lui Dumnezeu, noi nu putem cunoaște ce este în sine această ființă.

Din perspectivă științifică, potrivit datelor actuale, în imensitatea spațiului cosmic sunt mai mult de o sută de miliarde de galaxii, fiecare având în medie o sută de miliarde de stele. Dacă ar fi să ținem cont de vârsta și de întinderea Universului, propuse de știință, s-ar putea spune că din contemplarea ființei se desprinde nu doar ideea existenței unui cauzator, ci și puterea și veșnicia Lui. Pe de altă parte, fizica dezvăluie astăzi faptul că materia este energie, posedând constituție duală, undă și corpuscul, și sugerează că poate fi pătrunsă de energiile necreate ale lui Dumnezeu, putând fi astfel transfigurată în instanță ultimă, în eshaton. Din perspectivă teologică, s-ar putea spune că ceea ce există, substanța în diferitele ei forme și în structurile ei intime, nu este complet afectată de căderea omului, nu este „îngroșată” până la opacizarea completă, ci încă mai arată ceva din planul pe care Dumnezeu îl are cu referire la lume, altfel spus „umbra celor viitoare”⁶.

ÎN DIVERSITATEA LUMII...

Deosebirea, diferența (gr. diafora), se referă la diferențele existente între naturile și formele din cadrul substanței Creației, care asigură diversitatea. Åži aceasta este pusă în legătură cu Dumnezeu. „Diferența dintre creaturi [...] ne arată pe Dumnezeu ca Cel ce a distribuit în ele o varietate armonioasă și neconfundată de rațiuni, după care se conduc și se mențin. Diferența făpturilor ne arată judecata distinctivă și unificatoare a lui Dumnezeu în cadrul Universului. Ea e nedespărțită de actul creației de la început și de acțiunea continuă a proniei. Căci Dumnezeu a creat lucrurile repartizate după rațiuni distincte și armonioase și le menține ca atare în mișcarea lor continuă.”⁷

Datele științelor naturii dezvăluie copleșitoarea complexitate și diversitate a Creației. Există o varietate de particule în lumea cuantică și de substanțe chimice simple, dar și diverse specii vii ale diferitelor regnuri. Această lume ne arată, potrivit interpretării Părintelui Stăniloae, generozitatea lui Dumnezeu, bunătatea prin care ne-a dăruit întreaga natură ca școală, în care să ne ascuțim simțurile, să ne lărgim orizontul înțelegerii, făcându-le mai sensibile spre cele duhovnicești, ca să putem descoperi măreția și înțelepciunea Lui, ascunse în ea. Dar diversitatea lumii fizice, așa cum este ea pusă în valoare de științele naturii, ne sugerează și puterea lui Dumnezeu, care poate rândui fiecărei specii vii, din milioanele existente, și fiecărui fel de substanță un rol în această diversitate copleșitoare, astfel încât nu se încalcă unele pe altele într-un mod distructiv, nici nu rămân fără un anumit rost pentru viață. Dumnezeu nu a adus doar la existență materia lumii, ci a pus diversitatea elementelor ei într-o existență bogată, în care părțile se leagă între ele, putând încorpora opere mai înalte. Într-un mod asemănător, Dumnezeu nu a adus speciile vii la o viață săracă, ci la una bună, în care fiecare specie participă, prin viața și lucrarea ei, la întreg, ba chiar la un scop mai înalt. Prin urmare, Dumnezeu nu le-a adus doar la viață, prin diversitate le păstrează în unitate, puterile create și speciile alcătuind un mediu de viață potrivit cu nevoile omului. Chiar din perspectivă științifică, felul în care sunt potrivite toate aceste caracteristici ale lumii fac relevant faptul că întreg cosmosul este biofil, un fel de habitat⁸ pregătit pentru viață și pentru om.

...SE VEDE JUDECATA DISTINCTIVÄ‚ ÅžI UNIFICATOARE A LUI DUMNEZEU

Din perspectivă teologică, semnificativ este faptul că această copleșitoare diversitate de substanțe, particule, puteri sau specii nu slăbește unitatea lumii. Toate sunt create într-un fel de îmbrățișare, de solidaritate, care este, până la urmă, chipul comuniunii Treimice, întipărit în Creație. Mai mult, faptul că toate acestea se adună în om, și faptul că fiecare din aceste existențe lucrează ca parte a lumii, în legătură cu alte părți ale lumii, indică faptul că și omul ar trebui să viețuiască orientat spre un scop mai înalt, spre întregirea diversității lumii cu planul spiritual al vieții, pornind de la existență, prin existența bună, către existența fericită.

În aceasta se vede puterea unificatoare a Logosului și diversitatea rațiunilor Lui, adâncul înțelpciunii și nesfârșita bogăție a lui Dumnezeu Dăruitorul, care prin toate îl orientează pe om către El. „Propriu-zis, este una și aceeași Rațiune, care prin infinitatea și transcendența ei este în sine și pentru sine negrăită și necuprinsă, fiind dincolo de toată creațiunea, deosebirea și varietatea ce există și se cugetă în ea, arătându-se și multiplicându-se din bunătate în toate câte sunt din ea, pe măsura fiecăreia și recapitulând (readucând) totul în sine.”⁹

UNITATEA LUMII SE ÎMPLINEÅžTE PRIN COMUNIUNEA CU DUMNEZEU

Unirea (combinarea, sinteza, amestecarea, gr. krasis) reprezintă atributul substanței prin care elementele pot fi „asociate”, formând altele, compuse, distincte și stabile. Åžtiința prezintă multe aspecte privind combinarea elementelor în lumea fizică și arată că legile simple, care guvernează legăturile dintre particulele elementare, fac posibilă alcătuirea atomilor, diversele combinații de atomi sau molecule în reacții chimice, pe care se bazează tehnologiile actuale. Åžtiința arată că procesele naturii se desfășoară pe baza acelorași mecanisme, în apă sau în sol, în magma terestră sau în țesuturile vii. Întreaga diversitate a lumii sensibile, corpurile fizice și milioanele de specii, dar și tot ce construiește omul, formele și structurile pe care materia le primește prin tehnologie, miile de texturi, toate se sprijină pe imensa capacitate de asociere, de combinare a atomilor. 

Din perspectivă teologică, se poate spune că trupul „este aparatul unei sensibilități și al unei expresivități inepuizabile”, prin care „omul se intercalează ca un factor care întrerupe legăturile proceselor naturii, stabilind legături voite, spiritual-naturale”¹⁰.Prin aceasta, omul pătrunde mai adânc și înțelege mai temeinic structura materiei, felul în care sunt alcătuite lucrurile lumii create.

În fine, prin tehnologie omul se ajută în viață și le ajută și altora în traiul zilnic. Omul poate face lucrul acesta nu doar în vederea unor scopuri materiale, ci și pentru o creștere spirituală, prin înțelesurile duhovnicești ale Creației, în solidaritate cu semenii. De aceea, în ultimă instanță, din perspectiva teologiei, atributul substanței de a suporta combinarea are ca finalitate întâlnirea omului cu misterul Creației, cu semenii lui și apropierea de Dumnezeu.

În viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, lucrarea mâinilor în cele sensibile și lucrarea minții cu cele inteligibile sunt căi de dezvoltare a virtuților, iar cunoașterea raționalității creației îi întărește omului ideea că are un rol creator în ea. În acest fel, lumea materiei deschide viața omului spre semeni și îl solicită înspre cultivarea virtuților.

LEGILE LUMII ÎNCONJURÄ‚TOARE, UN ÎNDEMN LA STABILITATEA ÎN BINE

Poziția se referă la stabilitate, după gr. thesis. În legătură cu aceasta s-ar putea spune că, potrivit datelor științifice, materia are structuri stabile și întreg universul pare a fi guvernat de aceleași legi. Procesele fizice se comportă la fel, în condiții similare. Stabilitatea structurilor și a formelor materiei a făcut posibilă nu doar civilizația, care se sprijină pe materiale, pe texturi și substanțe. Nici viața, nici stelele, nici planetele nu ar fi fost posibile dacă natura nu ar fi păstrat legile cunoscute astăzi. Ciclurile naturii, anotimpurile, mecanismele vieții respectă anumite ritmuri, care s-au dovedit esențiale în dăinuirea vieții.

În aceste cicluri, fiecare existență se leagă în diverse forme cu altele, care se leagă prin alte modalități cu altele, astfel încât oricare dintre ele se dovedește a fi necesară pentru multe din celelalte. În acest fel, toate existențele, că sunt puteri create, lucruri sau vietăți, contribuie la asigurarea condițiilor de viață pentru milioanele de specii, legându-se între ele într-o dependență strânsă, în care viața și lucrarea fiecăreia depind de viața și lucrarea tuturor, iar viața și lucrarea tuturora depind de viața și de lucrarea fiecăreia, de stabilitatea fiecăreia în hotarele lucrării și în solidaritate.¹¹

Din perspectivă teologică, poziția stabilă a puterilor, a speciilor și a ipostasurilor în lume ne învață să ne menținem fermi în poziția binelui, refuzând ispita schimbării înspre rău. Felul cum fiecare parte a naturii (incluzând aici și interacțiunile care alcătuiesc lumea) completează lucrările celorlalte, și felul în care fiecare specie vie, prin puterile și lucrările ei, pune un hotar în lucrările celorlalte, potrivit legilor lor particulare, contribuie la păstrarea armoniei Creației. În conformitatea lor se vede legea bună pusă de Dumnezeu în ele. De aceea, prin stabilitatea lor, în solidaritate și în lucrarea bună, în legea lor, ele pot îndreapta cugetarea omului spre virtute, pe cât le este cu putință. Din perspectiva teologiei, potrivit sfântului Maxim Mărturisitorul, toate aceste situații ale stabilității părților Creației înspre binele comun îi cheamă și pe cei ce le cugetă la un bine comun, în felul unei bune viețuiri și lucrări în solidaritate cu semenii, prin cultivarea virtuților. Stabilitatea aceasta este „învățătoarea moralității voluntare, care trebuie să stea fermă pe lângă ceea ce a hotărât bine, împotriva a ceea ce se opune persistenței în el, neprimind să fie abătută de la baza rațională a celei ce-i vin în cale”¹².

ÎNTREGUL UNIVERS ÅžI VIAÅ¢A OMULUI SUNT ÎN MIÅžCARE...

În fine, mișcarea (gr. kinesis) este atributul care conferă elementelor substanței potența asocierii în combinații noi. Cu privire la mișcare am mai scris în rubricile revistei. Datele științei arată că, indiferent de scara la care este făcută observația, în natură există mișcare. Pământul se află într-o permanentă mișcare de rotație în jurul propriei axe și se învârte în jurul Soarelui cu o viteză de 30 de kilometri pe secundă. Pe de altă parte, Soarele se mișcă circular, în jurul centrului galactic, iar Calea Lactee se apropie cu 90 de kilometri pe secundă de însoțitoarea ei, Andromeda. Mișcarea este însă prezentă și în lumea dimensiunilor mici. Practic, nicăieri, în stele, în spațiu, pe Pământ sau în interiorul atomului, nu există ceva care să fie încremenit. Universul întreg este străbătut de pulsații de energie, de o zbatere continuă. Mișcarea este prezentă și la scară naturală. Solul terestru se mișcă, pentru că plăcile tectonice alunecă fără încetare. Sub crustă, în miezul Pământului, un nucleu incandescent agită o magmă metalică fierbinte. Mișcarea este prezentă peste tot și în viața organismelor, într-o multitudine de procese, în care se schimbă materie și informație. Populații întregi de mamifere, păsări, pești sau insecte migrează de-a lungul întregului an între diferite locuri de pe glob, unele dintre ele făcând călătorii impresionante, de câteva mii de kilometri, pentru a se stabili în areale favorabile.

...DE LA EXISTENŢĂ, PRIN EXISTENŢA BUNĂ, CĂTRE EXISTENŢA FERICITĂ

Teologia patristică nu a desconsiderat mișcarea lumii, ci o pune în legătură cu un scop bun. Părintele Stăniloae spune că o lume „făcută pentru a se mișca pur și simplu spre oriunde și fără sfârșit este o lume fără sens, fără rațiune”¹³. Mișcarea nu este o consecință a căderii, dimpotrivă, este semnul că persoana umană și Creația sunt chemate la mișcarea înspre Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că „făpturile se mișcă spre existența fericită pe care nu o au încă, spre deosebire de Dumnezeu, care este Însuși Dăruitorul existenței fericite”¹⁴. Aceasta înseamnă că „nimic din cele făcute nu-și este ținta sa proprie, odată ce nu-și este nici cauză, pentru că altfel ar fi nefăcut, fără început și nemișcat, ca unul ce n-ar avea să se miște spre nimic”¹⁵. Teologia vede, așadar, în întreaga mișcare a lumii semnul că starea ei de acum nu este deplină și că i s-a dat putința mișcării pentru a putea parcurge urcușul către existența fericită. În acest fel însă, lumea și mișcarea lucrurilor din ea pot mișca și gândurile omului spre ideea că lucrurile și lumea nu sunt desăvârșite, că odihna deplină este numai în comuniune cu Cel ce ne-a dat putința mișcării prin lume, ca să ajungem la El.

Se poate vedea, așadar, că teologia ortodoxă consideră mișcarea lumii, a vieții și a omului ca provenind dintr-o nedeplinătate și reflectând nedeplinătatea celor ce caută deplinătatea în Dumnezeu, care nu se mișcă, „pentru că e deplin”¹⁶. În ansamblu, ființa, mișcarea și celelalte „povățuiesc spre cunoașterea lui Dumnezeu drept Creator, Proniator și Judecător, adică spre cunoașterea a ceea ce a făcut și face El”, orientând omul înspre lucrarea de dobândire a virtuții, pentru apropierea de El.¹⁷ Astfel, s-ar putea spune că Universul întreg este o imesă carte de teologie.

Arhidiac. Adrian Sorin Mihalache