REFLECÅ¢II METAFIZICE ÅžI PATRISTICE CU PRIVIRE LA CELE CE EXISTÄ‚

ReflecÅ£ia filosofică face numeroase referiri la ideea că realitatea este clasificabilă. O primă analiză atentă, privind felul în care se pot opera distincÅ£ii între cele ce există, ne este oferită de Aristotel, în Categorii. Constantin Noica observă, în comentariul făcut acestei opere, că Aristotel îÅŸi alege ca punct de plecare tiparele în care ne exprimăm cu privire la lume ÅŸi la lucrurile ei. Semantica ÅŸi sintaxa sunt impregnate de o anumită stratificare a realităÅ£ii, care se regăseÅŸte ÅŸi în felul cum întrebuinÅ£ăm cuvintele.

Pe scurt, Aristotel propune zece categorii: substanÅ£ă, calitate, cantitate, relaÅ£ie, loc, timp, poziÅ£ie, posesie, acÅ£iune ÅŸi pasivitate. Plecând de la observaÅ£iile cu privire la cele create ÅŸi utilizând aceste repere ale reflecÅ£iei filosofice, Sfântul Maxim Mărturisitorul face o clasificare asemănătoare. El invocă însă cinci raÅ£iuni generale, categorii, în limbajul aristotelic. Acestea sunt: fiinÅ£a (substanÅ£a, gr. ousia), miÅŸcarea (gr. kinesis), diferenÅ£a (deosebirea, gr. diafora), unirea (combinarea, sinteza, amestecarea, gr. krasis) ÅŸi poziÅ£ia (stabilitatea, gr. thesis).¹ Părintele Stăniloae face o scurtă corespondenÅ£ă între cele zece categorii aristotelice ÅŸi cele cinci raÅ£iuni propuse de Sfântul Maxim: „Identice sunt substanÅ£a, poziÅ£ia ÅŸi (cu un nume deosebit) miÅŸcarea (la Aristotel, acÅ£iunea). RelaÅ£ia a devenit la Sfântul Maxim sinteză. DiferenÅ£a, care îi este proprie Sfântului Maxim, la Aristotel este expresia generală a deosebirilor categoriilor. Locul e implicat, la Sfântul Maxim, în poziÅ£ie; timpul, în miÅŸcare; cantitatea, în fiinÅ£ă; calitatea, în diferenÅ£ă; posesia în relaÅ£ie.”².

Desigur, cele două abordări, distincte, deschid un câmp de lucru interesant, situat la graniÅ£a dintre teologie ÅŸi filosofie. Nu este aici locul pentru o astfel de analiză. Facem doar menÅ£iunea că acestea fac posibile, prin contemplare naturală, o anumită cunoaÅŸtere a lui Dumnezeu ÅŸi a raporturilor Sale cu lumea ÅŸi cu omul. Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvăluie aspecte importante privind raporturile omului cu lumea. Întrucât lumea este creată din nimic, tot ce a apărut prin voia lui Dumnezeu are o bază în El. Fiecare din cele ce există sunt folosite de sfântul Maxim drept „obiecte ale contemplării ÅŸi modele ale urcuÅŸului spiritual al omului spre Dumnezeu”³.

ÎNTREAGA EXISTENŢĂ ESTE ÎNVĂŢĂTOAREA TEOLOGIEI

SubstanÅ£a (gr. ousia) estefiinÅ£a creaÅ£iei, toate celelalte categorii fiind predicate ale ei. SubstanÅ£a este, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, „învăÅ£ătoarea teologiei”, pentru că, spune el, plecând de la lucruri omul ajunge să constate existenÅ£a unei cauze. Însă ce anume este această cauză după fiinÅ£a ei, în lucruri „nu este dat niciun semn”⁴, mai zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cu alte cuvinte, fiinÅ£a însăÅŸi are un caracter revelator, pentru că existenÅ£a ei naÅŸte întrebări cu privire la cauză, la ceea ce a făcut posibilă existenÅ£a ei, la Cauzatorul ei. Însă, întrucât între „fiinÅ£a cauzată ÅŸi fiinÅ£a-cauză este o discontinuitate de putere”⁵, iar lumea nu stă prin sine, ci prin puterea lui Dumnezeu, noi nu putem cunoaÅŸte ce este în sine această fiinÅ£ă.

Din perspectivă ÅŸtiinÅ£ifică, potrivit datelor actuale, în imensitatea spaÅ£iului cosmic sunt mai mult de o sută de miliarde de galaxii, fiecare având în medie o sută de miliarde de stele. Dacă ar fi să Å£inem cont de vârsta ÅŸi de întinderea Universului, propuse de ÅŸtiinÅ£ă, s-ar putea spune că din contemplarea fiinÅ£ei se desprinde nu doar ideea existenÅ£ei unui cauzator, ci ÅŸi puterea ÅŸi veÅŸnicia Lui. Pe de altă parte, fizica dezvăluie astăzi faptul că materia este energie, posedând constituÅ£ie duală, undă ÅŸi corpuscul, ÅŸi sugerează că poate fi pătrunsă de energiile necreate ale lui Dumnezeu, putând fi astfel transfigurată în instanÅ£ă ultimă, în eshaton. Din perspectivă teologică, s-ar putea spune că ceea ce există, substanÅ£a în diferitele ei forme ÅŸi în structurile ei intime, nu este complet afectată de căderea omului, nu este „îngroÅŸată” până la opacizarea completă, ci încă mai arată ceva din planul pe care Dumnezeu îl are cu referire la lume, altfel spus „umbra celor viitoare”⁶.

ÎN DIVERSITATEA LUMII...

Deosebirea, diferenÅ£a (gr. diafora), se referă la diferenÅ£ele existente între naturile ÅŸi formele din cadrul substanÅ£ei CreaÅ£iei, care asigură diversitatea. Åži aceasta este pusă în legătură cu Dumnezeu. „DiferenÅ£a dintre creaturi [...] ne arată pe Dumnezeu ca Cel ce a distribuit în ele o varietate armonioasă ÅŸi neconfundată de raÅ£iuni, după care se conduc ÅŸi se menÅ£in. DiferenÅ£a făpturilor ne arată judecata distinctivă ÅŸi unificatoare a lui Dumnezeu în cadrul Universului. Ea e nedespărÅ£ită de actul creaÅ£iei de la început ÅŸi de acÅ£iunea continuă a proniei. Căci Dumnezeu a creat lucrurile repartizate după raÅ£iuni distincte ÅŸi armonioase ÅŸi le menÅ£ine ca atare în miÅŸcarea lor continuă.”⁷

Datele ÅŸtiinÅ£elor naturii dezvăluie copleÅŸitoarea complexitate ÅŸi diversitate a CreaÅ£iei. Există o varietate de particule în lumea cuantică ÅŸi de substanÅ£e chimice simple, dar ÅŸi diverse specii vii ale diferitelor regnuri. Această lume ne arată, potrivit interpretării Părintelui Stăniloae, generozitatea lui Dumnezeu, bunătatea prin care ne-a dăruit întreaga natură ca ÅŸcoală, în care să ne ascuÅ£im simÅ£urile, să ne lărgim orizontul înÅ£elegerii, făcându-le mai sensibile spre cele duhovniceÅŸti, ca să putem descoperi măreÅ£ia ÅŸi înÅ£elepciunea Lui, ascunse în ea. Dar diversitatea lumii fizice, aÅŸa cum este ea pusă în valoare de ÅŸtiinÅ£ele naturii, ne sugerează ÅŸi puterea lui Dumnezeu, care poate rândui fiecărei specii vii, din milioanele existente, ÅŸi fiecărui fel de substanÅ£ă un rol în această diversitate copleÅŸitoare, astfel încât nu se încalcă unele pe altele într-un mod distructiv, nici nu rămân fără un anumit rost pentru viaÅ£ă. Dumnezeu nu a adus doar la existenÅ£ă materia lumii, ci a pus diversitatea elementelor ei într-o existenÅ£ă bogată, în care părÅ£ile se leagă între ele, putând încorpora opere mai înalte. Într-un mod asemănător, Dumnezeu nu a adus speciile vii la o viaÅ£ă săracă, ci la una bună, în care fiecare specie participă, prin viaÅ£a ÅŸi lucrarea ei, la întreg, ba chiar la un scop mai înalt. Prin urmare, Dumnezeu nu le-a adus doar la viaÅ£ă, prin diversitate le păstrează în unitate, puterile create ÅŸi speciile alcătuind un mediu de viaÅ£ă potrivit cu nevoile omului. Chiar din perspectivă ÅŸtiinÅ£ifică, felul în care sunt potrivite toate aceste caracteristici ale lumii fac relevant faptul că întreg cosmosul este biofil, un fel de habitat⁸ pregătit pentru viaÅ£ă ÅŸi pentru om.

...SE VEDE JUDECATA DISTINCTIVÄ‚ ÅžI UNIFICATOARE A LUI DUMNEZEU

Din perspectivă teologică, semnificativ este faptul că această copleÅŸitoare diversitate de substanÅ£e, particule, puteri sau specii nu slăbeÅŸte unitatea lumii. Toate sunt create într-un fel de îmbrăÅ£iÅŸare, de solidaritate, care este, până la urmă, chipul comuniunii Treimice, întipărit în CreaÅ£ie. Mai mult, faptul că toate acestea se adună în om, ÅŸi faptul că fiecare din aceste existenÅ£e lucrează ca parte a lumii, în legătură cu alte părÅ£i ale lumii, indică faptul că ÅŸi omul ar trebui să vieÅ£uiască orientat spre un scop mai înalt, spre întregirea diversităÅ£ii lumii cu planul spiritual al vieÅ£ii, pornind de la existenÅ£ă, prin existenÅ£a bună, către existenÅ£a fericită.

În aceasta se vede puterea unificatoare a Logosului ÅŸi diversitatea raÅ£iunilor Lui, adâncul înÅ£elpciunii ÅŸi nesfârÅŸita bogăÅ£ie a lui Dumnezeu Dăruitorul, care prin toate îl orientează pe om către El. „Propriu-zis, este una ÅŸi aceeaÅŸi RaÅ£iune, care prin infinitatea ÅŸi transcendenÅ£a ei este în sine ÅŸi pentru sine negrăită ÅŸi necuprinsă, fiind dincolo de toată creaÅ£iunea, deosebirea ÅŸi varietatea ce există ÅŸi se cugetă în ea, arătându-se ÅŸi multiplicându-se din bunătate în toate câte sunt din ea, pe măsura fiecăreia ÅŸi recapitulând (readucând) totul în sine.”⁹

UNITATEA LUMII SE ÎMPLINEÅžTE PRIN COMUNIUNEA CU DUMNEZEU

Unirea (combinarea, sinteza, amestecarea, gr. krasis) reprezintă atributul substanÅ£ei prin care elementele pot fi „asociate”, formând altele, compuse, distincte ÅŸi stabile. ÅžtiinÅ£a prezintă multe aspecte privind combinarea elementelor în lumea fizică ÅŸi arată că legile simple, care guvernează legăturile dintre particulele elementare, fac posibilă alcătuirea atomilor, diversele combinaÅ£ii de atomi sau molecule în reacÅ£ii chimice, pe care se bazează tehnologiile actuale. ÅžtiinÅ£a arată că procesele naturii se desfăÅŸoară pe baza aceloraÅŸi mecanisme, în apă sau în sol, în magma terestră sau în Å£esuturile vii. Întreaga diversitate a lumii sensibile, corpurile fizice ÅŸi milioanele de specii, dar ÅŸi tot ce construieÅŸte omul, formele ÅŸi structurile pe care materia le primeÅŸte prin tehnologie, miile de texturi, toate se sprijină pe imensa capacitate de asociere, de combinare a atomilor. 

Din perspectivă teologică, se poate spune că trupul „este aparatul unei sensibilităÅ£i ÅŸi al unei expresivităÅ£i inepuizabile”, prin care „omul se intercalează ca un factor care întrerupe legăturile proceselor naturii, stabilind legături voite, spiritual-naturale”¹⁰.Prin aceasta, omul pătrunde mai adânc ÅŸi înÅ£elege mai temeinic structura materiei, felul în care sunt alcătuite lucrurile lumii create.

În fine, prin tehnologie omul se ajută în viaÅ£ă ÅŸi le ajută ÅŸi altora în traiul zilnic. Omul poate face lucrul acesta nu doar în vederea unor scopuri materiale, ci ÅŸi pentru o creÅŸtere spirituală, prin înÅ£elesurile duhovniceÅŸti ale CreaÅ£iei, în solidaritate cu semenii. De aceea, în ultimă instanÅ£ă, din perspectiva teologiei, atributul substanÅ£ei de a suporta combinarea are ca finalitate întâlnirea omului cu misterul CreaÅ£iei, cu semenii lui ÅŸi apropierea de Dumnezeu.

În viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, lucrarea mâinilor în cele sensibile ÅŸi lucrarea minÅ£ii cu cele inteligibile sunt căi de dezvoltare a virtuÅ£ilor, iar cunoaÅŸterea raÅ£ionalităÅ£ii creaÅ£iei îi întăreÅŸte omului ideea că are un rol creator în ea. În acest fel, lumea materiei deschide viaÅ£a omului spre semeni ÅŸi îl solicită înspre cultivarea virtuÅ£ilor.

LEGILE LUMII ÎNCONJURÄ‚TOARE, UN ÎNDEMN LA STABILITATEA ÎN BINE

PoziÅ£ia se referă la stabilitate, după gr. thesis. În legătură cu aceasta s-ar putea spune că, potrivit datelor ÅŸtiinÅ£ifice, materia are structuri stabile ÅŸi întreg universul pare a fi guvernat de aceleaÅŸi legi. Procesele fizice se comportă la fel, în condiÅ£ii similare. Stabilitatea structurilor ÅŸi a formelor materiei a făcut posibilă nu doar civilizaÅ£ia, care se sprijină pe materiale, pe texturi ÅŸi substanÅ£e. Nici viaÅ£a, nici stelele, nici planetele nu ar fi fost posibile dacă natura nu ar fi păstrat legile cunoscute astăzi. Ciclurile naturii, anotimpurile, mecanismele vieÅ£ii respectă anumite ritmuri, care s-au dovedit esenÅ£iale în dăinuirea vieÅ£ii.

În aceste cicluri, fiecare existenÅ£ă se leagă în diverse forme cu altele, care se leagă prin alte modalităÅ£i cu altele, astfel încât oricare dintre ele se dovedeÅŸte a fi necesară pentru multe din celelalte. În acest fel, toate existenÅ£ele, că sunt puteri create, lucruri sau vietăÅ£i, contribuie la asigurarea condiÅ£iilor de viaÅ£ă pentru milioanele de specii, legându-se între ele într-o dependenÅ£ă strânsă, în care viaÅ£a ÅŸi lucrarea fiecăreia depind de viaÅ£a ÅŸi lucrarea tuturor, iar viaÅ£a ÅŸi lucrarea tuturora depind de viaÅ£a ÅŸi de lucrarea fiecăreia, de stabilitatea fiecăreia în hotarele lucrării ÅŸi în solidaritate.¹¹

Din perspectivă teologică, poziÅ£ia stabilă a puterilor, a speciilor ÅŸi a ipostasurilor în lume ne învaÅ£ă să ne menÅ£inem fermi în poziÅ£ia binelui, refuzând ispita schimbării înspre rău. Felul cum fiecare parte a naturii (incluzând aici ÅŸi interacÅ£iunile care alcătuiesc lumea) completează lucrările celorlalte, ÅŸi felul în care fiecare specie vie, prin puterile ÅŸi lucrările ei, pune un hotar în lucrările celorlalte, potrivit legilor lor particulare, contribuie la păstrarea armoniei CreaÅ£iei. În conformitatea lor se vede legea bună pusă de Dumnezeu în ele. De aceea, prin stabilitatea lor, în solidaritate ÅŸi în lucrarea bună, în legea lor, ele pot îndreapta cugetarea omului spre virtute, pe cât le este cu putinÅ£ă. Din perspectiva teologiei, potrivit sfântului Maxim Mărturisitorul, toate aceste situaÅ£ii ale stabilităÅ£ii părÅ£ilor CreaÅ£iei înspre binele comun îi cheamă ÅŸi pe cei ce le cugetă la un bine comun, în felul unei bune vieÅ£uiri ÅŸi lucrări în solidaritate cu semenii, prin cultivarea virtuÅ£ilor. Stabilitatea aceasta este „învăÅ£ătoarea moralităÅ£ii voluntare, care trebuie să stea fermă pe lângă ceea ce a hotărât bine, împotriva a ceea ce se opune persistenÅ£ei în el, neprimind să fie abătută de la baza raÅ£ională a celei ce-i vin în cale”¹².

ÎNTREGUL UNIVERS ÅžI VIAÅ¢A OMULUI SUNT ÎN MIÅžCARE...

În fine, miÅŸcarea (gr. kinesis) este atributul care conferă elementelor substanÅ£ei potenÅ£a asocierii în combinaÅ£ii noi. Cu privire la miÅŸcare am mai scris în rubricile revistei. Datele ÅŸtiinÅ£ei arată că, indiferent de scara la care este făcută observaÅ£ia, în natură există miÅŸcare. Pământul se află într-o permanentă miÅŸcare de rotaÅ£ie în jurul propriei axe ÅŸi se învârte în jurul Soarelui cu o viteză de 30 de kilometri pe secundă. Pe de altă parte, Soarele se miÅŸcă circular, în jurul centrului galactic, iar Calea Lactee se apropie cu 90 de kilometri pe secundă de însoÅ£itoarea ei, Andromeda. MiÅŸcarea este însă prezentă ÅŸi în lumea dimensiunilor mici. Practic, nicăieri, în stele, în spaÅ£iu, pe Pământ sau în interiorul atomului, nu există ceva care să fie încremenit. Universul întreg este străbătut de pulsaÅ£ii de energie, de o zbatere continuă. MiÅŸcarea este prezentă ÅŸi la scară naturală. Solul terestru se miÅŸcă, pentru că plăcile tectonice alunecă fără încetare. Sub crustă, în miezul Pământului, un nucleu incandescent agită o magmă metalică fierbinte. MiÅŸcarea este prezentă peste tot ÅŸi în viaÅ£a organismelor, într-o multitudine de procese, în care se schimbă materie ÅŸi informaÅ£ie. PopulaÅ£ii întregi de mamifere, păsări, peÅŸti sau insecte migrează de-a lungul întregului an între diferite locuri de pe glob, unele dintre ele făcând călătorii impresionante, de câteva mii de kilometri, pentru a se stabili în areale favorabile.

...DE LA EXISTENŢĂ, PRIN EXISTENŢA BUNĂ, CĂTRE EXISTENŢA FERICITĂ

Teologia patristică nu a desconsiderat miÅŸcarea lumii, ci o pune în legătură cu un scop bun. Părintele Stăniloae spune că o lume „făcută pentru a se miÅŸca pur ÅŸi simplu spre oriunde ÅŸi fără sfârÅŸit este o lume fără sens, fără raÅ£iune”¹³. MiÅŸcarea nu este o consecinÅ£ă a căderii, dimpotrivă, este semnul că persoana umană ÅŸi CreaÅ£ia sunt chemate la miÅŸcarea înspre Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că „făpturile se miÅŸcă spre existenÅ£a fericită pe care nu o au încă, spre deosebire de Dumnezeu, care este ÎnsuÅŸi Dăruitorul existenÅ£ei fericite”¹⁴. Aceasta înseamnă că „nimic din cele făcute nu-ÅŸi este Å£inta sa proprie, odată ce nu-ÅŸi este nici cauză, pentru că altfel ar fi nefăcut, fără început ÅŸi nemiÅŸcat, ca unul ce n-ar avea să se miÅŸte spre nimic”¹⁵. Teologia vede, aÅŸadar, în întreaga miÅŸcare a lumii semnul că starea ei de acum nu este deplină ÅŸi că i s-a dat putinÅ£a miÅŸcării pentru a putea parcurge urcuÅŸul către existenÅ£a fericită. În acest fel însă, lumea ÅŸi miÅŸcarea lucrurilor din ea pot miÅŸca ÅŸi gândurile omului spre ideea că lucrurile ÅŸi lumea nu sunt desăvârÅŸite, că odihna deplină este numai în comuniune cu Cel ce ne-a dat putinÅ£a miÅŸcării prin lume, ca să ajungem la El.

Se poate vedea, aÅŸadar, că teologia ortodoxă consideră miÅŸcarea lumii, a vieÅ£ii ÅŸi a omului ca provenind dintr-o nedeplinătate ÅŸi reflectând nedeplinătatea celor ce caută deplinătatea în Dumnezeu, care nu se miÅŸcă, „pentru că e deplin”¹⁶. În ansamblu, fiinÅ£a, miÅŸcarea ÅŸi celelalte „povăÅ£uiesc spre cunoaÅŸterea lui Dumnezeu drept Creator, Proniator ÅŸi Judecător, adică spre cunoaÅŸterea a ceea ce a făcut ÅŸi face El”, orientând omul înspre lucrarea de dobândire a virtuÅ£ii, pentru apropierea de El.¹⁷ Astfel, s-ar putea spune că Universul întreg este o imesă carte de teologie.

Arhidiac. Adrian Sorin Mihalache