Filozoful german Hans‑Georg Gadamer observa, într‑una din scrierile sale, faptul că formarea omului presupune, între altele, ÅŸi o formare a simÅ£urilor. Åži propunea, în acest sens, ideea de cultură a simÅ£urilor, o cultură care ar trebui să vizeze dezvoltarea a ceea ce el a numit „inteligenÅ£a simÅ£urilor”, în sensul unei deschideri care să se opună „comportamentului instinctiv, prejudecăÅ£ilor necontrolate, deformării cauzate de afecte ÅŸi invaziei haotice de stimuli”¹.

METAMORFOZELE MUNCII

Ni se pare întrucâtva evident că tehnica ÅŸi tehnologiile mijlocesc receptarea lucrurilor, a semenilor ÅŸi a naturii înconjurătoare, în viaÅ£a de fiecare zi. Astfel încât dorim să subliniem aici că aceste aspecte devin ÅŸi mai relevante dacă avem în atenÅ£ie munca, activitatea profesională, întrucât tehnica se face simÅ£ită, într‑o măsură considerabilă, în mai toate ocupaÅ£iile. RoboÅ£i, calculatoare, camere de luat vederi, interfoane, telefoane, sistemele inteligente încorporate în comenzile de bord ale autoturismelor, automatele pentru tichetele de călătorie, automatele bancare, ecranele interactive de informare din unele instituÅ£ii publice, care înlocuiesc de ceva vreme funcÅ£ionarii de la ghiÅŸeu – iată doar câteva dintre situaÅ£iile în care astăzi ne‑am obiÅŸnuit să întâlnim maÅŸini inteligente, cu funcÅ£ii specializate, gata să răspundă cerinÅ£elor noastre.

Desigur, pot fi enumerate ÅŸi multele avantaje de pe urma folosirii acestor mijloace moderne de informare ÅŸi de lucru. Fără îndoială, este just să considerăm tehnica drept un domeniu care uÅŸurează, simplifică, scurtează sau suprimă, după situaÅ£ie, multe sarcini, preluând operaÅ£ii dificile ÅŸi greu de realizat. TotuÅŸi, extinderea ariei de aplicabilitate a dispozitivelor tehnice ÅŸi serviciile pe care acestea tind să le acopere scot la iveală semnele unei metamorfoze profunde a muncii.²

INCULTURAÅ¢IA SIMÅ¢URILOR

Este semnificativă aici observaÅ£ia lui Michel Henry, potrivit căreia utilizarea excesivă a tehnicii poate determina atrofierea puterilor omeneÅŸti, slăbirea capacităÅ£ilor noastre de a ne deschide către lume. Tot ce făcea omul în trecut, constată Henry, face acum robotul. „Doar că robotul nu face nimic, el nefiind decât declanÅŸarea ÅŸi funcÅ£ionarea unui mecanism. Singura acÅ£iune reală care subzistă (...) este actul de a apăsa pe un buton de comandă. Încă de la începutul erei industriale ÅŸi ca simplu efect al înlocuirii pregresive a forÅ£ei de muncă cu energiile naturale, era posibilă prefigurarea reducerii activităÅ£ii lucrătorilor la o muncă de supraveghere, care echivalează cu atrofia cvasitotalităÅ£ii potenÅ£ialităÅ£ilor subiective ale individului viu ÅŸi, astfel, cu o stare de neliniÅŸte ÅŸi nemulÅ£umire crescânde.”³ S‑ar putea spune că maÅŸinile moderne, dispozitivele tehnice performante, „iau” din mâna omului tot mai mult ÅŸi mai des „peticul de natură” explorat în mod obiÅŸnuit prin munca proprie. Tehnica ne confiscă tot mai multe din lucrurile ÅŸi resursele prin care eram obiÅŸnuiÅ£i să lucrăm, restrângându‑ne în mod semnificativ orizontul experienÅ£ial, conducându‑ne treptat către ceea ce Gadamer ar fi considerat a fi o adevărată inculturaÅ£ie a simÅ£urilor.

Dar, mai mult decât atât, dispozitivele tehnice tot mai performante, aÅŸa cum afirmă Michel Henry, sunt cele care dictează astăzi lucrătorului, stabilind prin funcÅ£iile lor „natura ÅŸi modalităÅ£ile puÅ£inului care‑i rămâne [omului] de făcut”; astfel încât, în munca propriuzisă, nu se mai Å£ine cont de om decât „în măsura exactă în care dispozitivul  trebuie (...) să permită interventarea”⁴ lui. RenéGuenon, venind pe un alt drum, ajunge să facă o observaÅ£ie asemănătoare: astăzi, în munca industrială, deprinderea unei profesii se desfăÅŸoară într‑o direcÅ£ie opusă parcursului tradiÅ£ional al uceniciei. În culturile vechi, deprinderea unei meserii putea fi trecută în rândul experienÅ£elor întrucâtva iniÅ£iatice. În prezent însă, lucrătorul nu mai pune nimic din el însuÅŸi în ceea ce face. Profesia înseamnă acum desfăÅŸurarea unor acÅ£iuni, gesturi sau comportamente standardizate, pentru că, în cazul multor profesii, activitatea nu constă decât în „a face să se miÅŸte o maÅŸină”, în execuÅ£ia mecanică a unor miÅŸcări, fără a mai înÅ£elege raÅ£iunea sau rezultatul, încât, spune el, „maÅŸina va fabrica în realitate obiectul”⁵.

TEHNICA – PRIZONIERÄ‚ ÎN SPAÅ¢IUL CONTINGENÅ¢EI

Este necesar să menÅ£ionăm aici faptul că termenul grecesc techne, sursă a cuvintelor „tehnică” ÅŸi „tehnologie”, are o lungă istorie ÅŸi câteva semnificaÅ£ii care ar putea aduce o lumină nouă asupra consideraÅ£iilor de până acum. Folosit în vremea lui Platon, pentru a desemna orice iscusinÅ£ă în a face ceva, o competenÅ£ă profesională situată în opoziÅ£ie cu ceea ce este instinctiv (physis), cuvântul techne are, începând cu Aristotel, înÅ£elesul de ÅŸtiinÅ£ă aplicată.⁶ Este important de spus aici că techne, folosit în general în tradiÅ£ia greacă cu semnificaÅ£ia de meÅŸteÅŸug, iscusinÅ£ă, artă sau ÅŸtiinÅ£ă aplicată, înseamnă de fapt un anumit tip de cunoaÅŸtere, adică o cunoaÅŸtere orientată spre producerea unor lucruri sau valori. Pe de altă parte, în legătură cu techne trebuie remarcată deosebirea acestor producÅ£ii ÅŸi o altă arie, practică (praxis), pe care grecii o legau de vieÅ£uirea înÅ£eleaptă, de practicarea virtuÅ£ilor (adică phronesis).⁷ Michel Henry sesizează acest lucru, subliniind că, la origine, techne desemnează „un a face care poartă în sine propria sa cunoaÅŸtere”, o cunoaÅŸtere originară „care îÅŸi află esenÅ£a în faptul de a face”⁸. Plecând de aici, el conchide că, dintru început, techne nu este altceva decât „expresia vieÅ£ii”, „punerea în operă a puterilor corpului subiectiv”⁹.

Toate acestea se dovedesc a fi importante, întrucât, aÅŸa cum vom vedea imediat, tehnica, deÅŸi a invadat lumea în care trăim, are, în multe privinÅ£e, legături tot mai slabe cu viaÅ£a.

Până atunci însă, mai pomenim aici un fapt evident: dezvoltarea tehnicii nu este posibilă decât între graniÅ£ele puterilor naturale, în limitele resurselor aflate la dispoziÅ£ia omului, în perimetrul legilor fizicii pe care omul le poate folosi. O situare de felul acesta, în care tehnica e aÅŸezată într‑un plan secund în raport cu natura, este afirmată ÅŸi de Aristotel. Pe de o parte, pentru Aristotel tehnica nu are alt domeniu de lucru decât cel pe care i‑l rezervă contingenÅ£a. Spre deosebire de tehnică, pe de altă parte, care trimite, de regulă, la „rutina unui artizan”, ÅŸtiinÅ£a este un lucru nobil, care îl înalÅ£ă pe om spre legile cosmosului.¹⁰

MUNCÄ‚ FÄ‚RÄ‚ ACTIVITÄ‚Å¢I MANUALE ÅžI NATURÄ‚ „FABRICATÄ‚”

Ei bine, raportul acesta dintre tehnică ÅŸi ÅŸtiinÅ£ă, în forma pomenită în gândirea greacă, nu a rămas neschimbat. În filosofia ÅŸtiinÅ£ei găsim că la începutul Evului Mediu ÅŸtiinÅ£a ÅŸi tehnica s‑au dezvoltat împreună, într‑un proiect care urmărea progresul comunităÅ£ilor omeneÅŸti, un progres despre care scrie cu pasiune Bacon. După o perioadă în care ÅŸtiinÅ£a se dezvoltă autonom, între secolele XVII ÅŸi XIX, urmează o resituare a raportului ÅŸtiinÅ£ă‑tehnică, datorită descoperirilor extraordinare ale fizicii ÅŸi ale biologiei din secolul al XX‑lea, precum ÅŸi datorită aplicaÅ£iilor informaticii, elemente care ÅŸterg tot mai mult graniÅ£ele dintre ÅŸtiinÅ£ă ÅŸi tehnologie.¹¹

Dezvoltarea fără precedent din ultimele decenii a continuat să producă mutaÅ£ii profunde ÅŸi rapide în raportul dintre ÅŸtiinÅ£ă ÅŸi tehnică. Astăzi tehnica „produce”, într‑un fel, ÅŸtiinÅ£ă, întrucât creează condiÅ£iile de validare ÅŸi dezvoltare a teoriilor, creând dispozitive tehnice capabile să ofere condiÅ£ii pentru experimente exploratorii tot mai rafinate. Prin nanotehnologie sau prin fisiunea nucleară, ÅŸtiinÅ£a ÅŸi tehnica oferă posibilitatea „construirii” de noi molecule sau elemente chimice care nu există în mod natural, astfel încât se poate spune că tehnica a depăÅŸit teritoriul manipulărilor clasice, executate cu materialul naturii, „producând” o altă „natură”, artificială. Pe de altă parte, maÅŸinile construite de om se apropie astăzi de „modul de existenÅ£ă al obiectelor naturale”, procedeele existente în natură sunt folosite tot mai mult în inginerie (mimetica), iar tehnica miniaturizată este inaccesibilă mâinilor omeneÅŸti, microprocesoare de o complexitate considerabilă fiind folosite de către om fără să fie activate manual.¹² Toate acestea sugerează că trăim într‑o epocă dinamică, în care tehnica ÅŸi ÅŸtiinÅ£a se delimitează din ce în ce mai greu ÅŸi se pătrund din ce în ce mai des.

AUTONOMIA TEHNICII ÅžI EXILUL VIEÅ¢II OMENEÅžTI

Pe de o parte, prin faptul că tehnica preia tot mai multe roluri ÅŸi activităÅ£i omeneÅŸti, omul ÅŸi viaÅ£a par a fi trecute într‑un plan secund; mersul lumii vădeÅŸte „rolul derizoriu” care îi este lăsat „vieÅ£ii ÅŸi cunoaÅŸterii ei”¹³. Îngrijorarea lui Henry e justificată: totul pare a fi construit din ce în ce mai mult de ÅŸtiinÅ£ă, ÅŸi din ce în ce mai mult în funcÅ£ie de ea ÅŸi pentru ea. În lumea în care trăim, scrie el, „nu mai este necesară nici măcar intervenÅ£ia minimală a vieÅ£ii, de pildă sub forma unei pârghii de comandă ce trebuie deplasată, aceasta tinzând să dispară în măsura în care dispozitivul este proiectat în aÅŸa fel încât să fie capabil să se autoregleze ÅŸi să se autocontroleze el însuÅŸi...”¹⁴. S‑ar putea spune deci, că pe măsură ce tehnica se dezvoltă, iese tot mai mult la iveală o anumită autonomie a activităÅ£ilor ei, ÅŸi o extindere a ei care ameninÅ£ă viaÅ£a.

Mai mult decât atât, tehnicizarea excesivă sărăceÅŸte ÅŸi spaÅ£iul comunitar, prin mania procedurilor ÅŸi prin formalizarea acÅ£iunilor individuale sau colective din spaÅ£iul public, prin „eficientizarea” relaÅ£iilor interumane din spaÅ£iul profesional sau educaÅ£ional, lipsind astfel universul social de experienÅ£ele formative, de iniÅ£iativele de într‑ajutorare, de expresiile iubirii dintre semeni. Exemplul cel mai facil de relaÅ£ii formalizate îl oferă serviciile publice. Dezumanizarea, extensia procedurilor non‑umane în rândul serviciilor, este prezentă adesea acolo unde relaÅ£iile clienÅ£i‑angajaÅ£i sunt sau se doresc a fi standardinzate. MaÅŸinile de gătit din restaurantele fast‑food, de exemplu, controlează miÅŸcarea angajaÅ£ilor, iar programele de pregătire a personalului transmit scenariile pe care angajaÅ£ii trebuie să le cunoască ÅŸi să le aplice în relaÅ£ia cu publicul consumator. Sunt stabilite deja propoziÅ£iile de întâmpinare, maniera de raportare, celelalte elementele cheie ale comportamentului zilnic de la locul de muncă.¹⁵

În fine, cu referire la muncă ÅŸi la felul cum este afectată de tehnologii, semnificativă este aici ÅŸi diminuarea considerabilă a responsabilităÅ£ii morale subsecventă muncii. Exemplele ce pot fi date aici au în atenÅ£ie divizarea muncii. Zygmunt Bauman, într‑o evaluare a eticii postmoderne, proclamă o adevărată eră a post‑datoriei: „prin specializarea ÅŸi funcÅ£iile pentru care timpurile noastre sunt notorii (...), aproape fiecare acÅ£iune implică mulÅ£i oameni ÅŸi fiecare dintre ei face doar o mică parte din lucrarea generală (...), astfel încât nimeni nu poate revendica în mod rezonabil ÅŸi convingător (sau nu poate fi acuzat de) „paternitatea” (sau responsabilitatea) rezultatului final. Păcat fără păcătoÅŸi, crimă fără criminali, vină fără vinovaÅ£i! Răspunderea pentru consecinÅ£e este, ca să spunem aÅŸa, navigantă, negăsindu‑şi nicăieri limanul firesc.¹⁶

MUNCA, EXERSARE ETICÄ‚ ÅžI ASCETICÄ‚ ÎNTRU CREAÅ¢IA CA DAR

Credem că sunt utile aceste observaÅ£ii, întrucât munca poate fi înÅ£eleasă ca un raport special între om ÅŸi creaÅ£ie. Printr‑o întrebuinÅ£are corectă a lumii, potrivită raÅ£iunii structurii ei, adecvată voii lui Dumnezeu, ca ÅŸi în cazul unei corecte raportări la trup ÅŸi la semeni, omul se poate apropia de condiÅ£ia spirituală a întâlnirii cu El. În acest caz, munca îÅŸi recapătă relevanÅ£a în urcuÅŸul spiritual al omului. Ea devine prilej de cunoaÅŸtere a raÅ£ionalităÅ£ii CreaÅ£iei ÅŸi a Proniei divine, prilej de contemplare a bunătăÅ£ii ÅŸi a frumuseÅ£ii lui Dumnezeu, de trăire a iubirii Lui exprimate prin lucrurile create, puse în lume pentru om. Munca devine astfel o exercitare etică ÅŸi ascetică a resurselor lumii create ÅŸi a înÅ£elesurilor ei, în vederea apropierii de El ÅŸi de semeni.

Multă lumină ÅŸi sens aduce perspectiva creÅŸtină asupra muncii, întrucât leagă munca, lucrare constitutivă fiinÅ£ei umane, de urcuÅŸul vieÅ£ii spirituale. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă în acest sens că „transformăm lucrurile în darurile noastre prin actul libertăÅ£ii noastre ÅŸi prin iubirea ce‑o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre acesta noi le putem transforma ÅŸi combina la nesfârÅŸit. Dumnezeu i‑a dat omului lumea nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci ÅŸi de o mare bogaÅ£ie de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate ÅŸi muncă.”¹⁷. De aceea, din perspectivă creÅŸtină, „lumea slujeÅŸte ridicării noastre la sensul nostru ultim sau la obÅ£inerea plenitudinii noastre în comuniune cu Dumnezeu cel personal, prin raÅ£ionalitatea ei flexibilă sau contingentă, prin sensurile pe care omul le poate urmări prin ea. Toate acestea ne impun o nouă responsabilitate faÅ£ă de Dumnezeu ÅŸi faÅ£ă de lumea însăÅŸi, responsabilitate prin al cărei exerciÅ£iu noi sporim în comuniunea cu Dumnezeu ÅŸi cu semenii, umanizându‑ne sau desăvârÅŸindu‑ne pe noi înÅŸine.”¹⁸