Nu este lipsit de semnificație faptul că, geofizic vorbind, întreaga viață terestră este întreținută de rezerve imense de apă care traversează întregul mediu ca o respirație continuă. Apele se evaporă sau se scurg în pământ, se acumulează în nori, sub forma vaporilor, sau pătrund în mantaua terestră, îmbogățindu‑se cu minerale, la temperaturi de sute de grade Celsius, revenind înapoi în ocean prin furnalele vulcanilor marini din adânc. După acest drum lung, care străbate și o porțiune din mantaua terestră, apele, îmbogățite acum cu resurse minerale preluate din adâncul fierbinte al pământului, reintră în ocean, oferind hrană viețuitoarelor marine.²

Pe de altă parte, în mediul terestru vegetația planetei este adusă la viață prin sursele de apă curgătoare ce izvorăsc, țâșnesc sub formă de gheizere din pământ sau curg, sub forma miliardelor de picături de ploaie, din nori.

În întreaga lume înconjurătoare se poate vedea cu ușurință că tot ce este viu este legat de apă. Nu doar că apa asigură ambientul terestru favorabil vieții. Mai mult, apa este vitală pentru că supraviețuirea viețuitoarelor depinde de consumul de apă. În fine, este deja o evidență faptul că ființele vii nu sunt doar consumatoare de apă, ele chiar sunt, în constituția lor biologică, într‑o proporție semnificativă, apă.

Așadar, trăim într‑un spațiu fizic inundat de apă, ne mișcăm într‑o lume plină de vietăți a căror viață este întreținută de mișcarea amplă a apelor care străbat pământul, văzduhul și întreaga lume vie. Lumea vie se hrănește cu apă și este înlănțuită într‑o horă a vieții întreținută de apă; ne alimentăm cu apă, ne curățim cu apă și suntem, prin biologia corpului, alcătuiți în bună măsură din apă...

DUHUL SFÂNT, APA PRIMORDIALÄ‚ ÅžI VIAÅ¢A CREATURILOR

Ca în multe situații din viața de zi cu zi, o minte instruită, familiarizată cu datele științifice, ar putea repede să spună că în toate aceste descoperiri, remarcabile desigur, nu sunt urme de rădăcini care să lege în vreun fel toată această lume a apelor de viața noastră spirituală.

Nu este așa. Apa este menționată foarte devreme în povestea Facerii: „Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”. Este adevărat că, în textul Sfintei Scripturi, cuvintele nu sunt denotative. Apa nu este în mod univoc H₂O.

Sf. Vasile cel Mare interpretează purtarea Duhului pe deasupra apelor în sensul că puterile de întreținere a vieții, care sunt adăpostite în ape, sunt pregătite de Duhul Sfânt. „Se purta”este interpretat de Sfântul Vasile cel Mare prin aceea că Duhul încălzea și dădea viață apelor, după chipul găinii, care clocește și dă putere de viață ouălor. Acesta este înțelesul (...) pe care îl au cuvintele „Duhul Se purta”, adică pregătea apele pentru nașterea vieții”³.

Vedem astfel că apele menționate în textul Facerii se leagă strâns de viață, iar Sf. Ioan Gură de Aur, accentuând o anumită progresivitate a creației, subliniază că apele menționate aici poartă în ele viața ca potențial: „În ape era o energie plină de viață; nu erau nici ape stătătoare și nemișcătoare, ci mișcătoare, care aveau putere de viață în ele. Că ceea ce­-i nemișcător este negreșit nefolositor, pe când ceea ce se mișcă este capabil să facă multe. Deci apa multă și nespus de î­ntinsă, avea o putere plină de viață, [...] pentru că [...] prin porunca Creatorului universului au fost și animalele aduse la ființă din ea. De aceea ne învață chiar de pe acum că apa aceasta nu era o simplă apă, ci una care era în mișcare, care se frământa și cuprindea totul.”⁴. În acest fel se poate vedea și mai deslușit faptul că apa asupra căreia lucrează Duhul lui Dumnezeu este cea prin care se vor face toate. „Duhul, care se purta deasupra apei, [...] l-­a dat Dumnezeu spre a da viață creației, precum este pentru om sufletul; a amestecat ceea ce e fin cu ceea ce e fin – că Duhul este fin și apa este fină –, pentru ca Duhul să hrănească apa, iar apa împreună cu Duhul, pătrunzând pretutindeni, să hrănească creația.”⁵ În baza unor astfel de interpretări, părintele Stăniloae scrie că apa menționată în textul Facerii nu era cu totul pasivă, ci „o energie indefinită, neluminată de nicio determinare, dar într­-o mișcare Universală, [...] având în ea, prin creație, rațiunile tuturor formelor de existență, create și susținute după chipul rațiunilor Logosului creator și conservator”⁶.

DUHUL SFÂNT – PRINCIPIUL VIEÅ¢II SPIRITUALE

Însă din ceea ce știința a dezvăluit până acum, întrucât apa este principiul vieții biologice, se poate înțelege și altceva. Părintele Stăniloae observă că apa primordială ar putea avea un chip în apa terestră. Apa primordială este o energie care închidea în ea potențialul dăruit de Dumnezeu, întru făptuirea lucrării Lui. Dumnezeu a făcut toate cele zidite folosind această energie, tot așa cum apa terestră, care este chipul aceleia, întreține toate viețuitoarele. La fel cum, după crearea acestei ape, săvârșită de Dumnezeu la început, nimic altceva „nu se mai naște din nimic și nu rămâne în viață, sau într­-o anumită mobilitate, fără apa mișcată de Duhul Sfânt”, tot astfel și organismele care nu mai pot folosi apa „devin total rigide și se sfărâmă în moarte”⁷. Mergând până la capăt în demersul acesta comparativ, părintele Stăniloae spune că, precum viața biologică fără apă nu există, nici viața spirituală fără Duh Sfânt nu este posibilă.

ÎNTRUPAREA ÅžI BOTEZUL DOMNULUI – SCUFUNDAREA OMULUI ÎN VIAÅ¢A LUI DUMNEZEU

Toate aceste înțelesuri se luminează și mai mult dacă sunt privite împreună cu Botezul Mântuitorului. Creația întreagă se înnoiește. La fel ca în zilele de început ale lumii, Duhul se poartă deasupra apelor. „Prin Botezul lui Hristos, Duhul Sfânt s‑a unit cu apa Iordanului (ca susținătoare a vieții), pentru că Duhul Sfânt este Cel ce le‑a făcut pe cele existente spre viață; dar nu spre o viață biologică, întreținută autonom de apă, ci una veșnic plină de El.” Mai mult, Botezul lui Hristos în Iordan inaugurează o nouă viață și începutul înnoirii întregii lumi create, prin înnoirea omului inaugurată la Botez. Părintele Stăniloae afirmă că în Taina Botezului omul se înnoiește, renaște la o nouă viață, din Duh și din materia cosmică, „întrucât apa reprezintă această materie în stare lichidă, ca rezervă, ca sân al oricărei forme de existență organizată. [...] Materia însăși, readusă la mobilitatea ei duhovniocească, devine mediu al Duhului creator, liber, mereu nou în acetele Sale. Apa botezului e în chip ascuns materia veacului viitor, care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu și pe Duhul cu energiile Lui de viață făcătoare și pentru noi.”⁸.

În același timp, trebuie spus că toată lucrarea Duhului în apele lumii create și prin ele în tot ce este viu, întreaga lucrare restauratoare a lui Dumnezeu în om, prin Taina Sfântului Botez, și prin om în întreaga lume creată, nu ar fi fost posibile în afara Întrupării lui Hristos. Premergător botezului nostru, și Botezului lui Hristos în apa Iordanului, pentru restaurarea omului și a Creației, stă Botezul Lui în firea omenească: „A trebuit să se scufunde Fiul în natura omenească și prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându‑ne în apă, să ne scufundăm în viața Lui dumnezeiască sau în Duhul Lui cel Sfânt.”⁹.

LACRIMILE POCÄ‚INÅ¢EI – APELE CURÄ‚Å¢ITOARE ALE SUFLETULUI

La săvârșirea Sfintei Taine a Botezului omul primește nume, fiind chemat pentru prima dată de Dumnezeu, ca subiect responsabil¹⁰ pentru alegerile și pentru faptele sale. Taina Botezului restaureaza ființa umană, dându‑i curajul să recunoască faptele rele și puterea de a plânge pentru săvârșirea lor. Însă plânsul pocăinței și al nevoințelor spală ochii de privirile pătimașe, spală inima de poftele străine, dezvăluind înțelesurile spirituale ale celor văzute, astfel încât omul ajunge să‑l vadă pe Dumnezeu. „Când te‑ai ridicat prin multe osteneli și sudori deasupra micimii trupului și te‑ai dezbrăcat de trebuințele lui îl vei purta ușor și duhovnicește, ca pe unul ce nu va simți nici foame, nici sete. Atunci vei privi mai bine, ca prin oglindă (I Cor.13, 12), pe Cel mai presus de minte și cu ochii tăi spălați de lacrimi vei vedea pe Cel pe care nimeni nu L‑a văzut vreodată (Ioan 1, 18).”¹¹ În acest fel, apa lacrimilor izvorâtă din pocăință curăță mai adânc mintea și inima omului, scoțând la iveală firea lui curată, tot așa cum apa din afară curăță lucrurile și le dezvăluie în chipul lor adevărat, originar.

 Prin urmare, chiar dacă viața omului în lume și călătoria lui prin istorie îi pot întuneca chipul divin, starea de pocăință este cea prin care va putea să reînnoiască responsabilitatea primită la Botez. Astfel încât apa Botezului, chip al izvorului vieții spirituale, și lacrimile pocăinței curăță și restaurează frumusețea spirituală a omului, chipul lui originar, prin lucrarea lui Dumnezeu, Vistierul bunătăților și Dătătorul vieții spirituale.