Fiecare din noi a resimțit și resimte în unele momente acel sentiment nedeslușit de tristețe fără o cauză anume, pe care‑l evocă Verlaine într‑un catren devenit celebru: 

„C’est bien la pire peine
De ne savoir pourquoi
Sans amour et sans haine
Mon cœur a tant de peine!”1

Așa cum durerile fizice ne semnalează o boală a trupului, această durere de natură morală și spirituală ne semnalează o boală a sufletului. Dacă nu cunoaștem cauza acestei boli, nu putem să‑i cunoaștem nici leacul, astfel încât ea devine incurabilă și se agravează cu timpul, progresând ca o infecție ce poate nimici sau vlăgui puterile vii ale sufletului. Trebuie deci să determinăm, precum un medic, cauza acestei suferințe sufletești, intermitentă sau permanentă, care ne semnalează întotdeauna o lipsă, o neîmplinire, o sete nesatisfăcută a ființei lăuntrice. 

Această însetare poate veni din trei surse diferite, dat fiind că „fiecare din părțile ființei omenești – duhul, sufletul și trupul – își are necesitățile ei. Simțul necesității este setea. Așadar, avem trei feluri de însetări: setea trupească – senzuală, carnală –, setea sufletească și setea duhovnicească. Prima, cea carnală, caută plăceri pământești și senzuale, a doua, cea sufletească, caută bunătățile vieții sau ale lumii; a treia, cea a duhului, caută bunătăți duhovnicești, cerești sau pe Dumnezeu și lucruri dumnezeiești” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Viața lăuntrică”). 

Aceste trei feluri de însetări corespund unor cerințe normale, înscrise în natura ființei omenești, dar ele nu sunt de aceeași importanță: dimensiunea dumnezeiască a omului – Duhul care vine de la Dumnezeu și năzuiește să se reîntoarcă la Dumnezeu – trebuie să ocupe o poziție dominantă față de celelalte două părți, psihică și trupească, ce aparțin ființei noastre pământești. Atunci când această ordine ierarhică este încălcată sau inversată, atunci când trupul pune stăpânire pe suflet, iar sufletul pune propria lui voie deasupra voinței lui Dumnezeu, omul cade în păcat, iar voința lui, potrivnică lui Dumnezeu, devine voință diavolească: „Ființa omenească are întotdeauna prezente în ea trei voințe: divină; omenească; diavolească. Din aceste trei voințe, voința omenească este cea care alege, fie să lucreze în armonie cu voința divină – altfel spus, sinergia –, fie să se lase atrasă de voința diavolească” (E. Kovalevski – „Năzuința Duhului”). 

Acea tristețe a sufletului fără cauză precisă care ne însoțește ca o umbră de‑a lungul întregii existențe, acea însetare lăuntrică pe care nimic din această lume nu o poate potoli ne înștiințează că voința noastră s‑a îndepărtat de cea a lui Dumnezeu și că ea se află sub înrâurirea sau stăpânirea unei voințe inferioare sau diavolești, venind de la omul de carne sau de la vrăjmașul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, această tristețe nedeslușită care ne umbrește sufletul, fără pricini lumești și fără leac omenesc, provine dintr‑o ordine ierarhică dereglată a celor trei feluri de însetări: cea a Duhului, care‑l caută pe Dumnezeu, cea a sufletului omenesc, care caută bunătățile lumești, și cea a trupului care caută plăcerile cărnii: „«Mi‑e sete!»… Toată viața sa, omul se luptă să înăbușe cumva acest strigăt, dar nu reușește. De ce? În primul rând pentru că nu face ordine cum trebuie în aceste însetări. Priviți cum se întâmplă: necesitățile sensibile stau pe primul plan, în jurul lor sunt cele mai multe griji; apoi urmează cele sufletești, împlinite deja într‑o mai mică măsură; iar cele ale duhului sunt considerate ultimele, de ele ne îngrijim puțin sau chiar deloc, astfel încât omul se găsește, acum, într‑o poziție răsturnată: are deasupra ceea ce ar trebui să fie dedesubt. Iar încercarea de a‑l sătura pe omul aflat în această poziție este același lucru cu strădania umplerii cu apă a unui vas așezat cu fundul în sus” (Sf. Teofan Zăvorâtul – op. cit.). 

Prin urmare, însetarea sufletului și amărăciunea pricinuită de această sete nepotolită pot avea două cauze diferite: de natură duhovnicească și divină, atunci când sufletul resimte absența lui Dumnezeu și năzuiește să se întoarcă la El, sau de natură lumească și omenească, atunci când sufletul caută plăcerile și bunătățile acestei lumi. Cea dintâi provine din regretul de a fi încălcat voința lui Dumnezeu și ne aduce pe calea mântuirii, cea de‑a doua, dimpotrivă, ne leagă de lucrurile pieritoare ale acestei lumi și nu ne poate duce decât la moarte: „În adevăr, întristarea după voia lui Dumnezeu aduce o pocăință care duce la mântuire (...); pe când întristarea ce vine de la lume aduce moartea” ( 2 Cor. 7, 10). 

Dar oricare ar fi cauza, știută sau nu, a mâhnirii noastre, trebuie să credem cu tărie „că nicio suferință sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu. Deși suntem întotdeauna înclinați a pune nenorocirile noastre pe seama relei‑voințe și prostiei altor oameni, ele sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântuirii noastre. Deci îndrăznește și roagă‑te Domnului nostru, care lucrează necontenit pentru mântuirea noastră, folosind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât și ceea ce numim întristare” (Starețul Macarie de la Optina – „Scrisori către fiii duhovnicești”). 

Fără Dumnezeu, amărăciunea sufletului este iad, iar cu Dumnezeu, o cale de mântuire. Întristarea omului care și‑a întors fața de la Dumnezeu este fără leac și îl va duce, mai devreme sau mai târziu, la deznădejde. În acest caz „deprimarea este ateism”, iar „ateismul este o moarte vie” (Sf. Nicolae Velimirovici – „Lupta pentru credință”). Căci sufletul care a rupt legătura cu Dumnezeu a rupt legătura cu viața însăși – „fără Dumnezeu viața nu există” (Starețul Tadei) și nu va putea afla niciunde un alt izvor de viață. Astfel încât acel suflet va fi în permanență însetat și flămând, lipsit fiind de „pâinea lui Dumnezeu, aceea ce se pogoară din cer și dă lumii viață. (…) Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată; și cine crede în mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 33‑35). 

Dat fiind că viața noastră pământească nu este adevărata viață, nici lumea adevărata noastră locuință – „aici este calea și călătoria, acolo, patria și casa noastră” (Sf. Tihon din Zadonsk) –, întristarea și suferința ne însoțesc de‑a lungul întregii noastre existențe. Dar oricare ar fi cauza mâhnirilor și durerilor noastre, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu „știe să transforme răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa) și că „cea mai folositoare lucrare este de a se încredința întru totul voinței lui Dumnezeu și de a suporta încercările vieții cu nădejde” (Sf. Siluan): „Veți avea amărăciune în lume, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Viorel Ștefăneanu (Paris)