„Ce este iubirea? Cine poate spune, decât cel ce iubește, decât cel ce dăruiește Iubire, decât cel ce o face prinos de altar și icoană de inimă?”¹

„Marea taină a iubirii – spunea Părintele Stăniloae – este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desființarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu plăcere unul la altul, așadar în orientarea intenției fiecăruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primește pe celălalt în sine”². Acest lucru este valabil atât în raportul de iubire dintre Dumnezeu și om, cât și în raportul dintre oameni.

Prima parte a pelerinajului Nepsis din vara aceasta s‑a desfășurat la Nemțișor, în vecinătatea mănăstirii Neamț, unde am participat la Adunarea Tinerilor Ortodocși din Moldova. Experiență inedită, pentru mine cel puțin, această tabără ne‑a propus ca temă de discuție: „Cui și cum dăruim dragostea noastră”, cu subtitlul „Iubirea – șansă, binecuvântare, limite”. Fiecare dintre participanți a încercat să formuleze cu cuvintele sale o opinie cu privire la tema taberei. Iată câteva crâmpeie din multitudinea de astfel de opinii: „Iubirea este jertfelnică; Dacă nu este încredere, nu este iubire; Nu uita să pui în fiecare zi lemne pe focul iubirii; Cu iubire treci mai ușor peste toate greutățile; Dorul este începutul iubirii, dar durerea nu este sfârșitul ei; Nu vei trăi cu adevărat până când nu vei iubi; Doi bătrâni ținându‑se de mână sunt icoana iubirii; Dumnezeu este iubire, nimic din ce este în afara Lui nu este iubire adevărată”. 

Nu puteai să nu rămâi uimit de puterea de înțelegere a unor copii de 12 sau 14 ani care au reușit, prin cuvintele lor și cu timiditatea specifică vârstei lor, să‑și exprime propria opinie cu privire la iubire și să o vadă ca fiind strâns legată de iubirea de Dumnezeu. Ce dovadă mai mare și mai evidentă poate fi aceasta decât faptul că fiecare dintre cei aproximativ 500 de participanți, cu mic, cu mare, au reușit să alcătuiască tot atâtea definiții ale iubirii, unele dintre ele asemănătoare între ele și totuși unice și nerepetabile în formularea lor, că fiecare dintre noi suntem chipuri ale unicei și aceleași iubiri – Dumnezeu, El fiind modelul, icoana desăvârșită a Iubirii. Iubirea lui Dumnezeu invită, se propune, se jertfește și se dăruiește ca hrană veșnică sufletului care dorește să o primească. Iată liturghia „cântarea Iubirii dumnezeiești”, așa cum a numit‑o atât de frumos Părintele Ghelasie și de care am avut parte în fiecare zi, pe întreaga perioadă a taberei: 

„Veniți toți, din Trupul Meu mâncați, 
Nu fugiți, eu nu vă cer vina,
Eu vă dăruiesc și mai mult, Iubirea”³.

„Iubirea – spunea Părintele Stăniloae – este comuniune cu Dumnezeu și cu cel de lângă tine. Fără această comuniune, lumea nu este decât tristețe, rușine, dezolare. Numai dacă va voi să trăiască în această iubire, lumea va cunoaște viața veșnică.” ⁴

„Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21)⁵. Dacă prima parte a pelerinajului Nepsis s‑a centrat pe discuții privitoare la chipuri ale iubirii, cea de‑a doua parte a continuat într‑un mod firesc cu vizitarea unora dintre cele mai renumite biserici și mănăstiri din Bucovina și Moldova, renumite prin frumusețea și trăinicia picturilor interioare și exterioare: mănăstirile Râșca, Probota, Voroneț, Humor, Arbore, Dragomirna, Moldovița, Sucevița. Căci unde altundeva am putea găsi mijloacele cele mai propice actualizării chipului lui Dumnezeu din noi decât în Biserică, locul „coborârii lui Dumnezeu în lume și al întâlnirii făpturii cu El”⁶? Unde altundeva mai bine am putea să învățăm să iubim cu adevărat? Bogate cromatic, aceste biserici înfățișează prin picturile lor o sinteză a adevărurilor de credință (de exemplu, frescele celor șapte sinoade ecumenice de la mănăstirea Probota). Le‑aș numi adevărate Cărți ale „Facerii” omului și „Refacerii” acestuia în Iisus Hristos, adică de la Adam și Eva până la Judecata de Apoi. 

Faptul că în mai toate bisericile pe care le‑am vizitat se făceau lucrări de restaurare m‑a făcut să gândesc că, de fapt, fiecare dintre noi suntem asemenea unor icoane ce au nevoie să fie „restaurate”, și aceasta numai în și prin Biserică. Asemenea unor adevărați pelerini, prin disponibilitatea și dorința fiecăruia dintre noi de a merge pe „Cale”⁷, nădăjduiesc că toate aceste vizite nu au făcut decât să reîmprospăteze, să accentueze culorile propriilor noastre icoane, făcându‑le mai vii în Hristos.

Iuliana Trancă, Paris

Note:

1. Extras din „Micul Acatistier”, alcătuit de P. Ghelasie Gheorghe, Pravila Carpatină, Platytera, Colecția Sinapsa, 2010.

2. Extras din articolul părintelui Dumitru Stăniloae „Iubirea îl face pe om Dumnezeu”, apărut în „Revista Ortodoxă”, nr. 25, februarie 2010, Ed. Eparhia Giurgiului.

3. P. Ghelasie Gheorghe, „Trăirea Mistică a Liturghiei”, vol. 5, Ed. Platytera, 2010.

4. P. Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Ed. Elion, București, 2004.

5. Rugăciunea lui Iisus Hristos la Cina cea de Taină.

6. Extras din „Micul Acatistier”, alcătuit de P. Ghelasie Gheorghe, Pravila Carpatină, Platytera, Colecția Sinapsa, 2010.