Dumnezeu este prezent în fiecare clipă pretutindeni în jur și înlăuntrul nostru, dar cea mai mare parte a timpului suntem insensibili la prezența Lui și ni se pare că El tace, că ne‑a părăsit sau că „a murit”, după expresia lui Nietzsche, căci atunci când mintea și inima noastră rămân lipite de această lume, noi nu putem cunoaște decât lucrurile acestei lumi. Avem atunci impresia că „lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi” și că „îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – „Greața”). Cu toate acestea, Dumnezeu se manifestă chiar și prin absența Lui în inima celui care s‑a lepădat de El, căci toate dorințele și năzuințele omenești își trag obârșia dintr‑o singură dorință, comună tuturor oamenilor, dorința de a‑L regăsi pe Dumnezeu: „Omul este o făptură căreia îi este foame. Dar el este flămând de Dumnezeu. Îndărătul diverselor feluri de foame din viața noastră se află Dumnezeu. Orice dorință este în ultimă instanță o expresie a dorinței de Dumnezeu” (Părintele A. Schmemann – „Pentru viața lumii”).

Tot ceea ce suntem vine de la Dumnezeu – „Ce lucru ai, pe care să nu‑l fi primit?” (I Cor. 4, 7) –, tot ceea ce există în jurul nostru vine de la Dumnezeu, „făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” (Crezul), astfel încât Îl putem afla pe Dumnezeu pretutindeni și în orice clipă, chiar și în cele mai banale împrejurări ale vieții noastre personale sau profesionale: „Apuci, de pildă, cimentul, și‑L poți afla pe Dumnezeu. Apuci cărămida, Îl poți afla pe Dumnezeu. Apuci aceasta, să‑L apuci pe Dumnezeu! Apuci aceea, să‑L apuci pe Dumnezeu! Apuci celălalt lucru, să‑L apuci pe Dumnezeu! Da, prin toate să‑L apucați pe Dumnezeu! Dacă nu lucrează cineva așa, dacă în toate acestea nu Îl vede pe Dumnezeu, pe unul ca acesta chiar și într‑o biserică de îl vei pune, tot va fi departe de Dumnezeu (…) Fiecare din noi, orice lucru vede sau face, fie de coase, fie de brodează, pe toate să le valorifice duhovnicește. Vede flori? A văzut pe Dumnezeu. Vede mistreți? Da, bre, copile, iarăși L‑a văzut pe Dumnezeu” (Paisie Aghioritul – „Trezire duhovnicească”). 

Nu trebuie, bineînțeles, să ne închipuim că Dumnezeu poate fi văzut ca și lucrurile acestei lumi. Dumnezeu nu este nici unul din lucrurile ce se pot vedea și chiar închipui, căci nemărginirea Lui nu poate fi cuprinsă cu vederea și nici cu mintea omenească. El nu poate fi cunoscut decât prin atributele Lui întrupate în lume și prin prezența Lui în cugetul și în inima omului. Însăși ideea de Dumnezeu, ca Ființă infinită și desăvârșită, atotputernică, atotștiutoare, veșnic vie și dătătoare de viață, nu ar fi putut veni numai din mintea omului – făptură vremelnică, limitată, imperfectă și muritoare –, ci constituie, așa cum afirmă Descartes, amprenta lăsată de Tatăl ceresc în cugetul omenesc, dovadă de netăgăduit și la îndemâna oricui a existenței lui Dumnezeu: „Prin numele de Dumnezeu eu înțeleg o substanță infinită, veșnică, neschimbătoare, independentă, atotcunoscătoare, atotputernică, prin care eu însumi și toate celelalte lucruri care există au fost zămislite și făurite. Iar aceste însușiri sunt atât de mari și de extraordinare, încât cu cât le examinez mai atent, cu atât mai puțin sunt convins că o asemenea idee ar putea veni numai de la mine. Deci din toate cele spuse până acum trebuie să tragem în mod necesar concluzia că Dumnezeu există: căci chiar dacă ideea de substanță se află în mine prin însuși faptul că sunt o substanță, nu aș putea nicidecum avea ideea unei substanțe infinite, eu care sunt o făptură mărginită, dacă ea nu ar fi fost pusă în mine de o anume substanță cu adevărat infinită” (Descartes – „Meditația a treia – Despre Dumnezeu și faptul că el există”).

Tot așa cum, atunci când citim o carte, nu avem nevoie de prezența fizică a autorului pentru a fi pe deplin încredințați că el există și ne vorbește prin acea carte, în același fel putem avea certitudinea absolută că Dumnezeu este prezent în lucrările Sale, atât în lumea din afară, cât și înlăuntrul nostru, și că El ne vorbește în fiecare clipă prin toate cele pe care le‑a făcut. Atunci când omul nu mai știe să recunoască și să înțeleagă limbajul lui Dumnezeu, el rupe în același timp contactul cu lumea și cu el însuși, simțindu‑se un străin pe pământ, rătăcit într‑o lume împietrită în tăcere și inumană, care nu mai răspunde întrebărilor lui. Este situația așa‑numitului om absurd, descrisă A. Camus: „Într‑un univers dintr‑odată lipsit de iluzii și de lumină, omul se simte străin. Acest divorț între om și viața sa, între actor și decorul lui este tocmai sentimentul absurdității. (… ) Absurdul se naște din această confruntare între apelul omului și tăcerea irațională a lumii.” O lume în care „nădejdea nu‑și mai află locul” (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). 

Omul absurd este aidoma unui analfabet care, neștiind să deslușească limbajul lui Dumnezeu, este incapabil să pătrundă sensul lumii și al propriei sale persoane. Căci tot așa cum, pentru a putea citi o carte, trebuie să cunoaștem limba autorului ei, în același fel credința este mijlocul prin care putem să comunicăm cu Dumnezeu. Cuvântul Lui prin care toate s‑au făcut ne vorbește prin tot ceea ce există în lume și înlăuntrul omului, așa încât existența omenească este, pentru cel care are credință, un dialog neîntrerupt cu Dumnezeu: „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai degrabă decât respirăm” (Sf. Grigorie de Nazianz – „Cuvântări teologice”). „Căci Dumnezeu este cu adevărat aproapele nostru și putem dialoga în permanență cu El. Căci Dumnezeu este în privirea ta, în cugetul tău, în cuvântul tău, în respirația ta, în hrana ta; oriunde privești, Dumnezeu este pretutindeni. (...) El ne poartă în sânul Său. Așa încât strigă fără încetare: «Dumnezeul meu, aceasta e pe placul Tău? Dumnezeul meu, aceasta e voința Ta?» Åži așa, zi și noapte, vorbești cu Dumnezeu cu toată simplitatea, precum un fiu vorbește cu tatăl său. Atunci vei simți iubirea Tatălui și pronia lui cea dumnezeiască” (Iosif Isihastul – op. cit.).

Atunci când dialogul nostru cu Dumnezeu devine o funcție firească a cugetului și a sufletului nostru, restabilim în același timp dialogul nostru cu lumea, cu noi înșine și cu viața, sub toate formele ei. Căci Duhul lui Dumnezeu este izvor de viață veșnică, mai aproape de noi decât propria noastră răsuflare și prezent în fiecare clipă înlăuntrul nostru și în lumea înconjurătoare:

„Doamne, Tu mă cercetezi și mă cunoști.
Tu știi când stau jos și când mă scol, 
și de departe îmi pătrunzi gândul. 
Åžtii când umblu și când mă culc
și cunoști toate căile mele. 

Căci n‑a ajuns încă cuvântul pe limba mea, 
Tu, Doamne, îl și cunoști întru totul.
Tu mă înconjuri pe dinapoi și pe dinainte 
Si mâna Ta o ții deasupra mea (…)
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău? 
Åži unde voi fugi departe de Fața Ta?
Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; 
dacă mă voi culca în locuința morților, iată‑Te și acolo; 
dacă voi lua aripile zorilor 
și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, 
și acolo mâna Ta mă va călăuzi, 
și dreapta Ta mă va apuca.” 

Dumnezeu este singurul Tată al tuturor oamenilor și tocmai pentru faptul că Duhul Său locuiește în noi, Îi putem recunoaște prezența și lucrările pretutindeni în lume și în propria noastră ființă:

„Tu mi‑ai întocmit rărunchii, 
Tu m‑ai țesut în pântecul maicii mele: 
Te preamăresc că m‑ai alcătuit în chip atât de uimitor. 
Minunate sunt lucrările Tale!
Åži mintea mea o știe prea bine.” 

Duhul lui Dumnezeu lucrează în fiecare din noi și ne însoțește în fiecare clipă, ca și respirația și bătăile inimii, „căci în El avem viața, mișcarea și ființa” (FA 17, 28).