Limbajul lui Dumnezeu este pretutindeni prezent, la toate nivelurile Creației și în orice clipă, izvor dătător de viață, nesecat și veșnic, prin care s‑a făcut tot ce există: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. (…) Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El” (Ioan 1, 1‑3). De aceea, în Cartea Facerii fiecare nouă etapă a Creației este precedată de cuvintele: „Dumnezeu a zis”. Omul însuși a fost zămislit, ca toate cele ce există, prin Cuvântul lui Dumnezeu: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră»” (Fac. 1, 26). 

În realitate, întreaga Creație este făcută după chipul Creatorului, precum o carte în care toate cuvintele și toate frazele sunt scrise de mâna unui singur autor, chiar dacă ele sunt diferite unele de altele atât prin formă, cât și prin conținut. Tot așa, limbajul lui Dumnezeu este înscris în cugetul și în inima tuturor oamenilor, astfel încât fiecare din noi să poată recunoaște prezența lui Dumnezeu în lume și în sine însuși. Dat fiind că „cunoștința existenței lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi” (Sf. Ioan Damaschin), pentru omul din vechime natura nu era niciodată „naturală”, în sensul modern al cuvântului, ci avea întotdeauna, în toate aspectele ei, un caracter sacru: „Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experiență religioasă, întreaga Natură poate fi văzută ca o revelație divină de proporții cosmice. Astfel, Cosmosul poate deveni în totalitate o manifestare vizibilă a divinității” (M. Eliade – „Sacrul și profanul”). 

Lumea naturală trebuie „citită” și înțeleasă ca o carte sfântă care ne poate dezvălui Cuvântul lui Dumnezeu: „Prin mijlocirea lucrurilor naturale, putem primi învățături foarte precise despre toate lucrurile duhovnicești” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara Raiului”). Tot așa, trupul de carne reprezintă în ochii omului religios un mod de manifestare a divinității: „Oare nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care l‑ați primit de la Dumnezeu? (…) Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( I Cor. 6, 19‑20). 

Căci Dumnezeu este singura Ființă reală și veșnică din univers și singurul izvor al Vieții, Care dă ființă și viață la tot ce există, aidoma autorului unei cărți care este prezent în fiecare cuvânt, în fiecare frază și în fiecare personaj din carte, dar a cărui persoană reală rămâne nevăzută de ochii cititorului. Această comparație este însă foarte aproximativă și parțial inexactă – ca orice metaforă privitoare la Dumnezeu –, dat fiind că, spre deosebire de personajele unui roman sau unei piese de teatru, făptura omenească, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este înzestrată cu conștiință de sine, liber arbitru și voință proprie, așa încât ea poate să aleagă fie o cale conformă voinței lui Dumnezeu, fie o cale opusă acesteia: „Dumnezeu l‑a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voință liber. ( …) Avea adică puterea să rămână și să progreseze în bine, ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea și puterea să se întoarcă de la bine și să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forță” (Sf. Ioan Damaschin – op. cit.). 

Cu alte cuvinte, ființa omenească este în același timp creată și creatoare a propriei sale creaturi: această putere creatoare a omului asupra lui însuși este trăsătura fundamentală a asemănării lui cu Dumnezeu. Dar aici se află și originea răului, care nu a intrat în lume prin voia lui Dumnezeu, ci prin voia omului, care s‑a răzvrătit împotriva voinței lui Dumnezeu, în afara căreia nu sunt posibile niciun alt bine, niciun alt adevăr, nicio altă fericire și nicio altă viață. Voința lui Dumnezeu este Binele desăvârșit, voința omului fără Dumnezeu este răul absolut. Cea dintâi ne deschide porțile raiului, cea de a doua ne aruncă „în întunericul din afară, acolo unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 25, 30). 

Omul devine astfel făuritorul propriului său iad, asemenea unui dumnezeu – așa cum i‑a făgăduit în mod viclean șarpele ispititor – , dar un dumnezeu al răului. 

Dar dacă este adevărat că Cuvântul lui Dumnezeu a creat tot ce există – „Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El” (Ioan 1, 3) –, cum se explică atunci existența răului, care nu a fost făcut, nici voit de Dumnezeu? De aici, argumentul binecunoscut, și în aparență inatacabil, al filozofilor atei: faptul că răul există înseamnă fie că Dumnezeu este neputincios și imperfect, deci nu este Dumnezeu; fie că este autorul, sau cel puțin complicele, răului, deci este un dumnezeu rău. Dacă Dumnezeu este atotputernic și pretutindeni prezent – „Nu umplu Eu cerurile și pământul? zice Domnul” (Ieremia 23, 24) –, cum e posibilă prezența răului și existența lui concomitentă cu cea a lui Dumnezeu? Dacă Duhul lui Dumnezeu umple întregul univers și totul a fost făcut prin Cuvântul Lui, de unde își trage ființa răul și de unde vine puterea lui în lume și asupra omului? Căci acolo unde este Dumnezeu, răul nu poate fi, iar dacă Dumnezeu este pretutindeni – căci nimic nu poate ființa nici chiar o fracțiune de secundă fără voia sau îngăduința lui Dumnezeu – răul nu poate exista niciunde și nu poate avea nicio substanță proprie: „Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumină spirituală, și în chip asemănător, răul este întuneric spiritual. (…) Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva decât dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul lui Iov. (…) Li s‑a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au puterea să forțeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi” (Sf. Ioan Damaschin – op. cit.). 

Lumina lui Dumnezeu este pretutindeni prezentă și în orice clipă, iar Cuvântul Lui ne vorbește prin toate lucrurile, ființele și evenimentele existenței noastre, dar omul are libertatea de a închide ochii în fața luminii Sale și de a‑și astupa urechile pentru a nu primi Cuvântul Său. Când omul devine surd și orb față de prezența lui Dumnezeu, lumea ne apare ca fiind stăpânită de puterile răului, un loc de suferință, de nedreptate, de spaimă, de caznă și de moarte, precum un lagăr de exterminare planetar, din care nimeni nu va ieși viu: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanțuri și cu toții condamnați la moarte, dintre care unii fiind în fiecare zi înjunghiați sub ochii celorlalți, cei care rămân își văd propria soartă în cea a semenilor lor și, privindu‑se unii pe alții cu durere și fără nădejde, își așteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiției omenești” (Pascal – „Cugetări”). 

Dar aceeași lume, cu aceleași dureri, poveri, nedreptăți și aceeași lege implacabilă a morții, poate deveni un prilej de bucurie și nădejde și un mijloc de mântuire, dacă știm să auzim și să primim în cugetul și inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (...) Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. (...) Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor. Fericiți veți fi când din pricina mea vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați‑vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 4‑12). 

Faptul că suferințele, nedreptățile și încercările de tot felul la care suntem supuși în această lume pot deveni o sursă de bucurie și nădejde apare de neînțeles și absurd în ochii rațiunii naturale a omului, care nu poate concepe și admite ceea ce depășește natura: „omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește. (…) Nimeni să nu se înșele pe sine: dacă cineva dintre voi se crede înțelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun ca să ajungă înțelept. Căci înțelepciunea lumii acesteia este nebunie în fața lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 14 și 3, 18‑19). 

Făptura muritoare nu poate cuprinde cu mintea decât lucrurile muritoare, astfel încât adevărurile rațiunii omenești devin tot atâtea minciuni atunci când vor să ia locul Adevărului – al lui Dumnezeu, Care nu poate fi cunoscut decât prin credință: „Dacă cineva mi‑ar fi dovedit că Hristos se află în afara adevărului, și dacă ar fi fost un fapt de netăgăduit că adevărul este în afara lui Hristos, aș fi preferat să fiu cu Hristos decât cu adevărul” (F. M. Dostoievski – „Corespondență”).

(Va urma)