Așa cum nicio făptură omenească nu poate viețui fără să respire și fără să se hrănească, tot așa niciun om nu poate trăi pe acest pământ fără să pătimească. Suferința este o lege pământească tot atât de universală și de implacabilă ca și moartea, așa încât existența omului în lume se află dintru bun început, și fără nicio excepție, sortită nefericirii. În pofida strădaniilor milenare ale societăților omenești de a pune capăt suferinței, în ciuda progreselor științei, medicinei, ale tehnologiilor și industriilor moderne, care au ameliorat în mod simțitor condițiile noastre de viață, confortul și bunăstarea noastră materială, fiecare din noi este supus suferinței și niciun om nu poate afla în această lumea fericirea desăvârșită, inalterabilă și statornică pe care toți o caută, dar nimeni n‑o găsește. Așa încât ceea ce Pascal afirma cu peste trei secole în urmă rămâne perfect valabil și în ziua de azi: „Toți oamenii caută fericirea. Acest fapt nu cunoaște excepție, oricare ar fi mijloacele întrebuințate. Toți tind către acest scop. (…) Åži totuși, după atât de mulți ani, nimeni, fără credință, nu a reușit să atingă acest obiectiv la care toți năzuiesc fără încetare. Toată lumea se plânge, regii și supușii lor, nobilimea și oamenii de rând, bătrânii, tinerii, bogații, săracii, cei puternici, cei slabi, cei învățați, cei fără carte, cei sănătoși, cei bolnavi, în toate țările, în toate timpurile, de orice vârstă și de orice condiție socială. O nefericire atât de îndelungată, atât de constantă și unanimă ar trebui să ne convingă de imposibilitatea de a realiza binele prin propriile noastre mijloace” (Pascal – „Cugetări”). 

Fără credința în Dumnezeu, existența omului pe pământ, durerile, suferințele și moartea lui nu au niciun sens, niciun scop, nicio valoare, nu mai mult decât existența unei muște sau a unei furnici, iar nefericirea omenească este definitivă, inevitabilă și fără ieșire, cu atât mai covârșitoare și greu de suportat cu cât nici ea nu are niciun sens: „Într‑un univers lipsit de lumină și de orice iluzie, omul se simte un străin. Acest exil este fără scăpare, căci este lipsit de amintirea unei patrii pierdute și de nădejdea unui pământ făgăduit” (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). 

Fără credință, viața omenească nu este decât o succesiune de unități de timp fără altă substanță decât momentul prezent, care dispare fără urmă în clipa următoare, înlocuit de un alt moment tot atât de trecător… O existență asemănătoare cu cea a societăților de albine sau de furnici: munca, hrana, reproducerea, bătrânețea și moartea, în timp ce o nouă generație reîncepe același ciclu, fără să înțeleagă vreodată scopul acestei agitații fără noimă și fără capăt care este existența omului fără Dumnezeu. 

Un om care și‑a pierdut credința a pierdut totul chiar înainte de moarte. Își va duce și el crucea ca orișicare om, dar suferințele și moartea lui nu vor avea niciun sens, niciun scop. Căci fără Hristos, crucea nu este decât un instrument de tortură, aducător de moarte. Numai după și prin jertfa lui Hristos, crucea a fost sfințită și a devenit o cale de mântuire și simbolul învierii din morți și al vieții veșnice. Dar pentru ca această preschimbare a unui instrument al morții în izvor de viață veșnică să se poată realiza, este necesar ca crucea noastră personală să se unească cu cea a lui Hristos, așa cum afirmă Sf. Teofan Zăvorâtul în citatul de mai sus. Făptură imperfectă, limitată și vremelnică, omul nu poate constitui prin el însuși centrul existenței sale, tot așa cum o planetă nu poate înlocui soarele. A ne uni cu Crucea lui Hristos înseamnă a plasa în centrul micului nostru cosmos personal lumina lui Hristos Cel înviat din morți, precum un soare care luminează întreaga noastră existență, dând un sens și un scop exilului nostru pământesc. Exil fără ieșire pentru omul lipsit de Dumnezeu, căruia numai moartea îi poate pune capăt, așa cum o arată Camus: singura atitudine logică a celui care crede în absurditatea vieții este sinuciderea, căci „pentru un om care nu trișează, ceea ce crede cu adevărat trebuie să‑i comande acțiunile” (A. Camus, op. cit.). 

Atunci când calea noastră personală în această lume se unește în duh cu cea a lui Hristos, crucea noastră omenească devine un mijloc de mântuire și de întoarcere în împărăția cerurilor, ea fiind în același timp și Crucea lui Hristos. Astfel încât necazurile, durerile, suferințele noastre, și chiar moartea, nu mai constituie un motiv de spaimă, întristare și deznădejde, ci dimpotrivă, făgăduința învierii din morți și a vieții veșnice, prin unirea duhului nostru omenesc cu Duhul lui Hristos Cel răstignit și înviat din morți: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). 

Unirea crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos preschimbă toate poverile, înfrângerile și suferințele noastre în tot atâtea binefaceri, dat fiind că aceste încercări ne sunt trimise de Dumnezeu pentru a ne aminti că viața noastră pământească nu este un scop în sine, ci un drum al crucii către adevărata noastră destinație: împărăția cerurilor și viața veșnică. „De ce a rânduit Dumnezeu ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri și strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băștinaș în patria sa, ci ca un călător și ca un venetic într‑o țară străină și să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. (…) Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri și lacrimi, ci rabdă fără să te necăjești” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.). 

Învierea lui Hristos nu este cea a omului de carne, așa cum ar vrea să o realizeze știința, prin manipulare genetică, clonare sau congelare… Chiar dacă trupul Celui înviat și‑a păstrat aparența materială, este vorba de un trup reînnoit, transfigurat, așa cum era înainte de căderea în păcat a lui Adam: „Este semănat trup firesc, și înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15, 44). Este vorba deci, înainte de toate, de o înviere în duh, dincolo de spațiu și timp, și deci mereu actuală, nașterea la o nouă viață indestructibilă și veșnică, înscrisă în natura fiecărui om – „simplul fapt de a fi viețuit pe pământ dă dreptul la înviere” (Sf. Grigore de Nyssa) –, dar care nu se poate realiza decât cu voința noastră personală și cu participarea noastră activă. Persoana lui Iisus ne arată adevărata natură a omului și calea ce trebuie urmată pentru a atinge singurul scop real al existenței noastre pământești: moartea omului vechi și nașterea omului „reînnoit și restaurat în Iisus Hristos Mântuitorul nostru, fiindcă în Împărăția Lui nu putea intra omul vechi, cu patimile și poftele lui, omul cel stricat de păcat. (…) Dar pentru ca omul vechi să fie dezbrăcat, trebuie mai întâi ca el să vrea asta. Conlucrarea omului este de cea mai mare necesitate pentru desăvârșirea lui” (Sf. Nectarie de Eghina – „Despre îngrijirea sufletului”). 

Voința noastră personală este întotdeauna cea a omului de carne, care caută înainte de toate plăcerile lumești, confortul și bunăstarea lui în această lume, fără se îngrijească de mântuirea sufletului. Un astfel de om, „chiar și după moarte rămâne lipit de cele ale cărnii ca de un clei”: „Căci acela care a devenit în întregime carne în cugetul său, și care își orientează orice mișcare și acțiune a sufletului după voința cărnii, atunci, chiar după ce s‑a desprins de trup, el nu se poate lepăda de patimile trupești. Cei care au viețuit mult timp într‑un loc rău mirositor, chiar dacă se mută în altă parte pentru a respira aer curat, nu se pot dezbăra de mirosul urât de care au fost impregnați trăind prea mult timp în această duhoare” (Sf. Grigore de Nyssa – „Sufletul și învierea”). 

De aceea voința noastră proprie, care ne leagă de omul de carne, trebuie să fie răstignită și să moară, pentru ca să învieze în sufletul nostru voința lui Dumnezeu, a cărei încălcare a pricinuit căderea lui Adam și a întregului neam omenesc. Crucea reprezintă astfel totalitatea ființei și existenței omenești, astfel încât orice om trăind pe pământ, botezat sau nu, credincios sau nu, trebuie să‑și ducă crucea. Dar nu toți vor fi mântuiți, ci numai cei a căror cruce personală se unește cu cea a lui Hristos, restabilind astfel unitatea primordială între voința omului și voința lui Dumnezeu. De aceea „e necesar să dorim mântuirea noastră, să o căutăm. (...) Este necesar să voim să lepădăm omul cel vechi împreună cu patimile și poftele lui, ca să ridicăm crucea pe umeri. Este necesar să voim a umbla pe calea cea strâmtă și îngustă, ca să intrăm pe poarta cea strâmtă în Rai. (...) Fără voință, împlinirea acestor principii prezentate de noi va fi cu neputință, și cu neputință va fi și mântuirea. Căci harul se dăruiește, dar se cere voința omului și învoirea lui pentru a‑l primi” (Sfântul Nectarie de Eghina, op. cit.).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu, Paris