Teama face parte integrantă din natura omenească, dat fiind că ea apare în același timp cu conștiința și coexistă cu aceasta de‑a lungul întregii noastre existențe. Inteligența omenească și teama sunt tot atât de interdependente ca lumina și umbra. Căci atunci când se deschid ochii cugetului, omul își cunoaște slăbiciunea, vremelnicia, făptura muritoare și locul neînsemnat pe care îl ocupă în această lume: „Cuprinzând cu privirea nemărginirea mută a universului și omul lipsit de lumină, ce pare lăsat în voia soartei și rătăcit în acest colț din univers, fără să știe cine l‑a pus acolo, ce are de făcut în acest loc și ce se va întâmpla cu el după moarte, sunt cuprins de spaimă precum un om transportat în timpul somnului într‑o insulă pustie și înspăimântătoare și care, trezindu‑se din somn, nu poate afla niciun mijloc de scăpare” (Pascal – Cugetări). 

Teama este deci o consecință firească a cugetului omenesc care ne face cunoscută natura noastră muritoare, astfel încât moartea devine parte integrantă din ființa noastră. Căci „omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Nicodim Aghioritul), iar prin prezența ei în conștiința noastră, moartea „coexistă și însoțește omul pe tot parcursul existenței sale. Ea este prezentă în toate lucrurile lumești, ca fiind limita lor evidentă” (P. Evdokimov – Vârstele vieții duhovnicești). 

Putem afirma că teama de moarte este rădăcina unică a tuturor celorlalte forme de teamă, dat fiind că știm cu o certitudine absolută că mai devreme sau mai târziu vom pierde totul, căci totul este pieritor pe acest pământ. Așa încât tot ce putem poseda, dobândi și făuri în această lume este, dintru bun început, deja pierdut: „Săvârșit‑am mari lucrări: mi‑am clădit conacuri, mi‑am sădit podgorii; mi‑am făcut grădini și parcuri (…) Cumpărat‑am robi și roabe (…) am avut cirezi de boi și turme de oi (…) Mi‑am strâns argint și aur, și bogății ca de împărați și țări. Mi‑am adus cântăreți și cântărețe, și desfătarea fiilor oamenilor: o mulțime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toți cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. (…) Tot ce mi‑au poftit ochii, le‑am dat; nu mi‑am oprit inima de la nicio veselie (…) M‑am uitat apoi cu luare aminte la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, și iată: toate sunt deșertăciune și goană după vânt” (Ecl. 2, 4‑11). Înțelepciunea omenească ea însăși este zadarnică, dat fiind că înțeleptul și smintitul vor cunoaște aceeași soartă: „căci, vai, înțeleptul moare ca și nerodul!” (Ecl. 2, 16). 

Teama ne dă măsura exactă a atașamentului nostru față de această lume, căci toate câte ne temem că le vom pierde – bunuri materiale, fericire, tinerețe, sănătate, lucruri dragi, ființe iubite și propria noastră viață pământească –, toate acestea aparțin acestei lumi. Iar dat fiind că mintea omenească nu poate cunoaște decât lucrurile pieritoare, cunoașterea însăși generează teama, căci legea morții este pretutindeni prezentă și ne așteaptă la capătul tuturor căilor noastre: „Este posibil ca viitorul să ne rezerve prilejuri de tristețe și de bucurie, evenimente neașteptate sau îndoielnice, dar singurul lucru absolut sigur care ne așteaptă este moartea, acest fapt este universal și indiscutabil” (P. Evdokimov – op. cit.). 

Moartea este limita naturală și ineluctabilă a tot ceea ce există în această lume. Cunoașterea rațională și știința omenească nu pot merge mai departe. Prin urmare, a crede că această formă de cunoaștere este singura posibilă și conformă adevărului înseamnă a crede în atotputernicia morții: „Doi ori doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte și nu de viață. În orice caz, omul s‑a temut întotdeauna de acest «doi ori doi: patru», care mă înspăimântă și pe mine” (F.M. Dostoievski – Însemnări din subterană). 

Căci rațiunea omenească, nefiind capabilă să cunoască altceva decât adevărurile acestei lumi, ne face să credem că aceasta este singura realitate posibilă și că nu există nimic altceva de cunoscut. Cu alte cuvinte, gândirea profană, de tip științific, pune un semn de egalitate între aparența materială a lucrurilor și realitate: „Lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi, iar îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – Greața). Prin urmare, existența omenească este și ea ceea ce pare a fi: omul se naște, crește, se împreunează, procreează, îmbătrânește și moare, ca și toate celelalte viețuitoare ale pământului. Asta este toată viața omenească, nu avem nimic altceva de așteptat sau de nădăjduit: doi ori doi: patru! 

Această viziune „zoologică” a omului, considerat un simplu produs al legilor biologice și al evoluției naturale, făptură trecătoare și întâmplătoare, care vine din neant și se întoarce în neant, singura sa destinație finală – dovedită în mod științific! – fiind mormântul, această viziune macabră și inumană a existenței omenești este cauza principală a spaimei nedeslușite care însoțește pretutindeni, precum o umbră, conștiința omului modern. Căci pierzându‑și credința în Dumnezeu, acesta nu cunoaște nicio autoritate superioară rațiunii omenești – „nu există nicio instanță deasupra rațiunii” (S. Freud) – și nimic mai presus de legile științifice care l‑au condamnat la moarte. În lumea fără suflet a legilor naturii, singura lume reală în ochii științei, omul apare ca fiind un soi de accident sau capriciu al naturii, tot atât de întâmplător și neînsemnat ca o muscă sau un microb. Căci este suficient să privim printr‑un microscop pentru a suprima ființa omenească: „El vedea istoria lumii într‑o picătură de apă. (…) Åži iată ce spunea: «În această picătură totul se săvârșește și se petrece cât ai clipi din ochi. În lume, același fenomen durează ceva mai mult, dar ce înseamnă durata noastră față de veșnicia timpului? Încă mai puțin decât picătura pe care am cules‑o cu vârful unui ac, în comparație cu spațiul nemărginit ce mă înconjoară. O succesiune nesfârșită de animale minuscule în atomul care fermentează, aceeași succesiune nesfârșită de animale pe celălalt atom, pe care îl numim Pământ. Cine poate ști ce soi de animale ne‑au precedat? Åži cine poate ști ce soi de animale vor veni după noi? Toate se schimbă, toate trec, numai totalul rămâne»” (Diderot – Visul lui d’Alembert). 

Această viziune a existenței ca înșiruire nesfârșită de fenomene și de viețuitoare, lipsită de orice semnificație și finalitate, este o născocire a timpurilor moderne, care au făurit o imagine a lumii vrăjmașă omului și vieții înseși. Această concepție așa‑zis științifică este în realitate o mitologie a neantului și a morții, destinație finală și unică a tot ceea ce există. Viziune inumană a vieții și a istoriei, care, devenind predominantă în lumea modernă, generează în conștiința omenească o teamă permanentă, care a atins în zilele noastre proporții de masă: este ceea ce Mircea Eliade numește „teroarea istoriei”. Căci o istorie lipsită de semnificație și potrivnică năzuințelor omenești, dat fiind că la capătul tuturor căilor, străduințelor și suferințelor noastre nu ne așteaptă decât moartea și neantul, provoacă în mod firesc în sufletul omului acea stare de teroare permanentă pe care o resimte un condamnat la moarte ce așteaptă ziua execuției: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanțuri, cu toții condamnați la moarte, dintre care unii fiind înjunghiați sub ochii celorlalți, cei care rămân își văd propria lor soartă în cea a semenilor lor și, privindu‑se unii pe alții cu durere și fără nădejde, își așteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiției omenești” (Pascal – Cugetări). 

Credința în Dumnezeu este singurul mijloc prin care putem birui „teroarea istoriei” – „eu am biruit lumea” (In. 16, 33) –, căci numai o viziune religioasă a lumii poate da un sens și un scop final existenței omenești și universului: „Omul societăților tradiționale nu acorda evenimentului istoric o valoare în sine”, ci îi atribuia întotdeauna „o semnificație trans‑istorică, semnificație care nu era numai un sprijin moral, ci mai cu seamă un sistem coerent și un mod de integrare în lume, omul și Cosmosul având fiecare rațiunea lui de a fi” (M. Eliade – Mitul eternei reîntoarceri). 

A crede că această lume este singura reală înseamnă a crede în limitele noastre trupești și spațio‑temporale și în natura noastră muritoare; într‑un cuvânt, a crede că nefericirea noastră este inevitabilă și fără nădejde: „Deznădejdea provine din inconștiența omului cu privire la destinul lui spiritual” (S. Kierkegaard – Tratatul deznădejdii). 

Orice formă de cunoaștere întemeiată pe rațiunea omenească este fie insuficientă, fie înșelătoare, căci nimeni nu poate cunoaște mai mult decât ceea ce este el însuși, astfel încât făptura muritoare nu poate cunoaște decât cele muritoare: „Cunoașterea definește natura și o urmează în toate căile ei. Dar în lucrările ei, credința pășește pe o cale mai presus decât natura. (…) Cunoașterea este urmată de teamă. Pe când credința este urmată de nădejde” (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări duhovnicești).