Teama face parte integrantă din natura omenească, dat fiind că ea apare în acelaÅŸi timp cu conÅŸtiinÅ£a ÅŸi coexistă cu aceasta de‑a lungul întregii noastre existenÅ£e. InteligenÅ£a omenească ÅŸi teama sunt tot atât de interdependente ca lumina ÅŸi umbra. Căci atunci când se deschid ochii cugetului, omul îÅŸi cunoaÅŸte slăbiciunea, vremelnicia, făptura muritoare ÅŸi locul neînsemnat pe care îl ocupă în această lume: „Cuprinzând cu privirea nemărginirea mută a universului ÅŸi omul lipsit de lumină, ce pare lăsat în voia soartei ÅŸi rătăcit în acest colÅ£ din univers, fără să ÅŸtie cine l‑a pus acolo, ce are de făcut în acest loc ÅŸi ce se va întâmpla cu el după moarte, sunt cuprins de spaimă precum un om transportat în timpul somnului într‑o insulă pustie ÅŸi înspăimântătoare ÅŸi care, trezindu‑se din somn, nu poate afla niciun mijloc de scăpare” (Pascal – Cugetări). 

Teama este deci o consecinÅ£ă firească a cugetului omenesc care ne face cunoscută natura noastră muritoare, astfel încât moartea devine parte integrantă din fiinÅ£a noastră. Căci „omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Nicodim Aghioritul), iar prin prezenÅ£a ei în conÅŸtiinÅ£a noastră, moartea „coexistă ÅŸi însoÅ£eÅŸte omul pe tot parcursul existenÅ£ei sale. Ea este prezentă în toate lucrurile lumeÅŸti, ca fiind limita lor evidentă” (P. Evdokimov – Vârstele vieÅ£ii duhovniceÅŸti). 

Putem afirma că teama de moarte este rădăcina unică a tuturor celorlalte forme de teamă, dat fiind că ÅŸtim cu o certitudine absolută că mai devreme sau mai târziu vom pierde totul, căci totul este pieritor pe acest pământ. AÅŸa încât tot ce putem poseda, dobândi ÅŸi făuri în această lume este, dintru bun început, deja pierdut: „SăvârÅŸit‑am mari lucrări: mi‑am clădit conacuri, mi‑am sădit podgorii; mi‑am făcut grădini ÅŸi parcuri (…) Cumpărat‑am robi ÅŸi roabe (…) am avut cirezi de boi ÅŸi turme de oi (…) Mi‑am strâns argint ÅŸi aur, ÅŸi bogăÅ£ii ca de împăraÅ£i ÅŸi Å£ări. Mi‑am adus cântăreÅ£i ÅŸi cântăreÅ£e, ÅŸi desfătarea fiilor oamenilor: o mulÅ£ime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toÅ£i cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. (…) Tot ce mi‑au poftit ochii, le‑am dat; nu mi‑am oprit inima de la nicio veselie (…) M‑am uitat apoi cu luare aminte la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele ÅŸi la truda cu care le făcusem, ÅŸi iată: toate sunt deÅŸertăciune ÅŸi goană după vânt” (Ecl. 2, 4‑11). ÎnÅ£elepciunea omenească ea însăÅŸi este zadarnică, dat fiind că înÅ£eleptul ÅŸi smintitul vor cunoaÅŸte aceeaÅŸi soartă: „căci, vai, înÅ£eleptul moare ca ÅŸi nerodul!” (Ecl. 2, 16). 

Teama ne dă măsura exactă a ataÅŸamentului nostru faÅ£ă de această lume, căci toate câte ne temem că le vom pierde – bunuri materiale, fericire, tinereÅ£e, sănătate, lucruri dragi, fiinÅ£e iubite ÅŸi propria noastră viaÅ£ă pământească –, toate acestea aparÅ£in acestei lumi. Iar dat fiind că mintea omenească nu poate cunoaÅŸte decât lucrurile pieritoare, cunoaÅŸterea însăÅŸi generează teama, căci legea morÅ£ii este pretutindeni prezentă ÅŸi ne aÅŸteaptă la capătul tuturor căilor noastre: „Este posibil ca viitorul să ne rezerve prilejuri de tristeÅ£e ÅŸi de bucurie, evenimente neaÅŸteptate sau îndoielnice, dar singurul lucru absolut sigur care ne aÅŸteaptă este moartea, acest fapt este universal ÅŸi indiscutabil” (P. Evdokimov – op. cit.). 

Moartea este limita naturală ÅŸi ineluctabilă a tot ceea ce există în această lume. CunoaÅŸterea raÅ£ională ÅŸi ÅŸtiinÅ£a omenească nu pot merge mai departe. Prin urmare, a crede că această formă de cunoaÅŸtere este singura posibilă ÅŸi conformă adevărului înseamnă a crede în atotputernicia morÅ£ii: „Doi ori doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte ÅŸi nu de viaÅ£ă. În orice caz, omul s‑a temut întotdeauna de acest «doi ori doi: patru», care mă înspăimântă ÅŸi pe mine” (F.M. Dostoievski – Însemnări din subterană). 

Căci raÅ£iunea omenească, nefiind capabilă să cunoască altceva decât adevărurile acestei lumi, ne face să credem că aceasta este singura realitate posibilă ÅŸi că nu există nimic altceva de cunoscut. Cu alte cuvinte, gândirea profană, de tip ÅŸtiinÅ£ific, pune un semn de egalitate între aparenÅ£a materială a lucrurilor ÅŸi realitate: „Lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi, iar îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – GreaÅ£a). Prin urmare, existenÅ£a omenească este ÅŸi ea ceea ce pare a fi: omul se naÅŸte, creÅŸte, se împreunează, procreează, îmbătrâneÅŸte ÅŸi moare, ca ÅŸi toate celelalte vieÅ£uitoare ale pământului. Asta este toată viaÅ£a omenească, nu avem nimic altceva de aÅŸteptat sau de nădăjduit: doi ori doi: patru! 

Această viziune „zoologică” a omului, considerat un simplu produs al legilor biologice ÅŸi al evoluÅ£iei naturale, făptură trecătoare ÅŸi întâmplătoare, care vine din neant ÅŸi se întoarce în neant, singura sa destinaÅ£ie finală – dovedită în mod ÅŸtiinÅ£ific! – fiind mormântul, această viziune macabră ÅŸi inumană a existenÅ£ei omeneÅŸti este cauza principală a spaimei nedesluÅŸite care însoÅ£eÅŸte pretutindeni, precum o umbră, conÅŸtiinÅ£a omului modern. Căci pierzându‑şi credinÅ£a în Dumnezeu, acesta nu cunoaÅŸte nicio autoritate superioară raÅ£iunii omeneÅŸti – „nu există nicio instanÅ£ă deasupra raÅ£iunii” (S. Freud) – ÅŸi nimic mai presus de legile ÅŸtiinÅ£ifice care l‑au condamnat la moarte. În lumea fără suflet a legilor naturii, singura lume reală în ochii ÅŸtiinÅ£ei, omul apare ca fiind un soi de accident sau capriciu al naturii, tot atât de întâmplător ÅŸi neînsemnat ca o muscă sau un microb. Căci este suficient să privim printr‑un microscop pentru a suprima fiinÅ£a omenească: „El vedea istoria lumii într‑o picătură de apă. (…) Åži iată ce spunea: «În această picătură totul se săvârÅŸeÅŸte ÅŸi se petrece cât ai clipi din ochi. În lume, acelaÅŸi fenomen durează ceva mai mult, dar ce înseamnă durata noastră faÅ£ă de veÅŸnicia timpului? Încă mai puÅ£in decât picătura pe care am cules‑o cu vârful unui ac, în comparaÅ£ie cu spaÅ£iul nemărginit ce mă înconjoară. O succesiune nesfârÅŸită de animale minuscule în atomul care fermentează, aceeaÅŸi succesiune nesfârÅŸită de animale pe celălalt atom, pe care îl numim Pământ. Cine poate ÅŸti ce soi de animale ne‑au precedat? Åži cine poate ÅŸti ce soi de animale vor veni după noi? Toate se schimbă, toate trec, numai totalul rămâne»” (Diderot – Visul lui d’Alembert). 

Această viziune a existenÅ£ei ca înÅŸiruire nesfârÅŸită de fenomene ÅŸi de vieÅ£uitoare, lipsită de orice semnificaÅ£ie ÅŸi finalitate, este o născocire a timpurilor moderne, care au făurit o imagine a lumii vrăjmaÅŸă omului ÅŸi vieÅ£ii înseÅŸi. Această concepÅ£ie aÅŸa‑zis ÅŸtiinÅ£ifică este în realitate o mitologie a neantului ÅŸi a morÅ£ii, destinaÅ£ie finală ÅŸi unică a tot ceea ce există. Viziune inumană a vieÅ£ii ÅŸi a istoriei, care, devenind predominantă în lumea modernă, generează în conÅŸtiinÅ£a omenească o teamă permanentă, care a atins în zilele noastre proporÅ£ii de masă: este ceea ce Mircea Eliade numeÅŸte „teroarea istoriei”. Căci o istorie lipsită de semnificaÅ£ie ÅŸi potrivnică năzuinÅ£elor omeneÅŸti, dat fiind că la capătul tuturor căilor, străduinÅ£elor ÅŸi suferinÅ£elor noastre nu ne aÅŸteaptă decât moartea ÅŸi neantul, provoacă în mod firesc în sufletul omului acea stare de teroare permanentă pe care o resimte un condamnat la moarte ce aÅŸteaptă ziua execuÅ£iei: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanÅ£uri, cu toÅ£ii condamnaÅ£i la moarte, dintre care unii fiind înjunghiaÅ£i sub ochii celorlalÅ£i, cei care rămân îÅŸi văd propria lor soartă în cea a semenilor lor ÅŸi, privindu‑se unii pe alÅ£ii cu durere ÅŸi fără nădejde, îÅŸi aÅŸteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiÅ£iei omeneÅŸti” (Pascal – Cugetări). 

CredinÅ£a în Dumnezeu este singurul mijloc prin care putem birui „teroarea istoriei” – „eu am biruit lumea” (In. 16, 33) –, căci numai o viziune religioasă a lumii poate da un sens ÅŸi un scop final existenÅ£ei omeneÅŸti ÅŸi universului: „Omul societăÅ£ilor tradiÅ£ionale nu acorda evenimentului istoric o valoare în sine”, ci îi atribuia întotdeauna „o semnificaÅ£ie trans‑istorică, semnificaÅ£ie care nu era numai un sprijin moral, ci mai cu seamă un sistem coerent ÅŸi un mod de integrare în lume, omul ÅŸi Cosmosul având fiecare raÅ£iunea lui de a fi” (M. Eliade – Mitul eternei reîntoarceri). 

A crede că această lume este singura reală înseamnă a crede în limitele noastre trupeÅŸti ÅŸi spaÅ£io‑temporale ÅŸi în natura noastră muritoare; într‑un cuvânt, a crede că nefericirea noastră este inevitabilă ÅŸi fără nădejde: „Deznădejdea provine din inconÅŸtienÅ£a omului cu privire la destinul lui spiritual” (S. Kierkegaard – Tratatul deznădejdii). 

Orice formă de cunoaÅŸtere întemeiată pe raÅ£iunea omenească este fie insuficientă, fie înÅŸelătoare, căci nimeni nu poate cunoaÅŸte mai mult decât ceea ce este el însuÅŸi, astfel încât făptura muritoare nu poate cunoaÅŸte decât cele muritoare: „CunoaÅŸterea defineÅŸte natura ÅŸi o urmează în toate căile ei. Dar în lucrările ei, credinÅ£a păÅŸeÅŸte pe o cale mai presus decât natura. (…) CunoaÅŸterea este urmată de teamă. Pe când credinÅ£a este urmată de nădejde” (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări duhovniceÅŸti).