Credința este o funcție vitală a sufletului omenesc, prin care făptura noastră muritoare poate primi lumina nemuritoare a lui Dumnezeu, oricare ar fi gradul nostru de inteligență și nivelul nostru intelectual și cultural, tot așa cum ochiul primește lumina soarelui: „Ochiul este luminătorul trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric” (Mt. 6, 22‑23).

Lumina lui Hristos nu poate fi văzută cu ochii de carne și nici cu cei ai minții omenești, căci ea nu este o idee, o teorie, o doctrină filozofică sau metafizică, ci însăși viața cugetului și sufletului nostru, care cuprinde toate aspectele existenței noastre – „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In. 14, 6) – și care nu poate fi cunoscută decât prin credință: „viața trupului e sufletul, iar viața sufletului, credința adevărată” (Sf. Tihon din Zadonsk).  

Credința adevărată, credința vie și izvor de viață, este mai înainte de toate o relație de iubire între om și Dumnezeu, care își are rădăcina nu în mintea și în ideile noastre, ci în inima noastră,  căci „ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” (Sf. Teofan Zăvorâtul). 

În lumea de astăzi, mai mult ca orișicând, cugetul și inima omului sunt ocupate de‑a lungul întregii zile de gândurile și lucrurile lumești. În fiecare clipă se ivește o altă grijă, o altă dorință, o altă teamă, o altă trebuință, un nou prilej de neînfrânare, lăcomie, invidie, mânie, de care ne lăsăm duși precum bolovanul ce se rostogolește la vale și care pun stăpânire în întregime pe cugetul și pe sufletul nostru: „Lucrul care ne atrage atenția se strecoară numaidecât înlăuntrul nostru, se suie pe tronul Domnului, pune stăpânire pe inima noastră. (...) Avem tendința de a ne îndrăgosti de lucrurile acestei lumi” (Starețul Tadei – Pace și bucurie în Duhul Sfânt). 

Modul de viață al lumii moderne, care nu se îngrijește decât de făptura pământească a omului, este pe cale să șteargă diferența între credincioși și necredincioși, care trăiesc în același fel, fac aceleași lucruri, râvnesc aceleași lucruri, sunt atrași de aceleași lucruri, tot atât de legați unii și alții de cele pământești și tot atât de nepăsători de Dumnezeu și de mântuirea sufletului: „Au credință moartă cei ce poartă numele de creștini, dar nu trăiesc creștinește. (...) Åžtii că mortul nu aude, orice i s‑ar spune ori porunci. La fel, cel mort duhovnicește nu aude și nu ia aminte la ce‑i spune Dumnezeu prin cuvântul Său, ci face numai ce vrea inima lui doritoare de plăceri. Un astfel de om este mort față de Dumnezeu, căci nu trăiește pentru El, ci pentru voia lui cea rea, pentru că nu face ceea ce Dumnezeu voiește și poruncește, ci ceea ce vrea carnea cea pătimașă; trăiește păcatului, pentru că ascultă de păcatul care sălășluiește în inima sa și lui i se supune. (...) Astfel, fiecare om trăiește sau păcatului, sau lui Dumnezeu” (Sf. Tihon din Zadonsk – Scrisori din chilie).

După cum nimeni nu poate sluji în același timp doi stăpâni (cf. Mt. 6, 24), tot așa „nu putem să ne lipim în același timp cu inima și de lume, și de Dumnezeu. Când ne îndreptăm ochii spre pământ, îi întoarcem de la cer, când ne îndreptăm spre răsărit, ne întoarcem de la apus. La fel, ne întoarcem cu inima de la Dumnezeu când iubim lumea, iar când ne adresăm din inimă lui Dumnezeu, atunci ne depărtăm de lume. Trebuie să alegem, fiecare, una din două” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.).

Această alegere, care determină întreaga noastră existență, o facem, cu sau fără știința noastră, în fiecare clipă și în orice împrejurare, căci fiecare din gândurile, deciziile și acțiunile noastre ascultă fie de duhul acestei lumi – propria mea voință, trufia, egoismul și poftele mele, fie de Duhul lui Dumnezeu – cuvântul și calea lui Hristos. Cel care și‑a ales ca stăpân duhul acestei lumi va pierde și vremelnicele bunuri pământești – căci tot ce stăpânește și îndrăgește îi va fi luat în ceasul morții –, și nepieritoarele comori din ceruri (cf. Mt. 6, 20). Cu alte cuvinte, adevăratul lui stăpân nu este nici el însuși, nici Dumnezeu, nici omul pământesc, nici omul duhovnicesc, ci „acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în Gheena” (Mt. 10, 28). În vreme ce, dacă alegem să urmăm calea lui Hristos, slujim în același timp lui Dumnezeu și omului, lucrăm în același timp pentru această lume și pentru împărăția cerurilor, în același timp pentru semenii noștri și pentru propria noastră ființă, căci Hristos a venit în lume ca să mântuiască lumea, iar Dumnezeu s‑a făcut om pentru salvarea tuturor oamenilor. Lumea nu este un scop în sine, ci un mijloc de a atinge singurul scop real al existenței noastre pământești,  mântuirea sufletului și viața veșnică: „Pentru noi, creștinii, viața pe acest pământ este o școală în care învățăm să dobândim nemurirea și viața veșnică. Căci ce rost ar mai avea această viață, dacă nu am reuși să obținem prin ea viața veșnică?” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Credința adevărată ne ține cugetul treaz și vigilent, amintindu‑ne în fiecare clipă, în orice împrejurare și de‑a lungul întregii noastre existențe că „mântuirea sufletului, care constă în viața veșnică, este mai scumpă decât întreaga lume și de aceea este singurul lucru de trebuință. Acest singur lucru trebuie să‑l căutăm neobosiți; iar ca să‑l căutăm și să‑l găsim, nu trebuie să ne lipim de bunătățile și deșertăciunile lumii acesteia. (...) Căci inima omului este una singură și când le caută pe cele trecătoare, uită de cele veșnice; (...) iar când se îngrijește de viața veșnică, nu ia în seamă și neglijează deșertăciunile lumii: una din acestea două precumpănește în inima omului” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Nu lumea trebuie să o părăsim, ci înrobirea cugetului și sufletului nostru de către lucrurile vremelnice și pieritoare ale acestei lumi: „Trebuie neapărat să ieșim din lume, nu cu picioarele, ci cu inimile și cu gândurile noastre” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.). 

Credința este inima inimii noastre, centrul vital al ființei și existenței noastre, prin care persoana lui Hristos trăiește în noi, restabilind legătura între om și Dumnezeu, între cer și pământ, între voința noastră și voința lui Dumnezeu, care nu greșește niciodată și știe mai bine decât noi ce ne este de trebuință pentru mântuirea sufletului: „De aceea să spui întotdeauna sufletului tău: Cel care mă ocrotește veghează asupra mea, astfel încât nicio făptură nu poate veni în fața mea fără a fi primit poruncă de sus. (…) Åži să‑ți spui de asemenea: Dacă Stăpânul meu voiește ca demonii să aibă putere asupra făpturii mele, nu pot decât să mă supun, precum cel care se ferește să încalce voia Domnului lui. Vei fi astfel plin de bucurie chiar și atunci când ești ispitit, căci știi și simți în mod vădit că ești condus și îndrumat după rânduiala Stăpânului tău. Păstrează deci în inimă credința în Domnul nostru, și nu te teme nici de spaimele nopții, nici de săgeata care zboară ziua. Căci este scris că credința celui drept, credința în Dumnezeu, îmblânzește fiarele sălbatice și le face precum niște mielușei” (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări duhovnicești). 

Atunci când avem „o stare de prezență continuă a lui Dumnezeu în conștiință” (Arhimandrit Arsenie Papacioc), astfel încât credința devine o a doua natură și ne însoțește pretutindeni și în orice împrejurare, ca și respirația și bătăile inimii, atunci toate gândurile, activitățile, acțiunile noastre, chiar și căderile în păcat, sunt sfințite, căci am încredințat lui Dumnezeu totalitatea ființei și existenței noastre: „Când inima e la Hristos, atunci și treburile se sfințesc, există și o continuă odihnă sufletească lăuntrică, și un astfel de om simte o adevărată bucurie” (Paisie Aghioritul – Cuvinte (I)). Așadar, orice lucru lumesc, bun sau rău, trebuie valorificat pe plan duhovnicesc: „Dacă nu vom valorifica toate duhovnicește (…), le va exploata diavolul” (Paisie Aghioritul, ibid.).   

Așa cum un singur soare luminează toți oamenii și tot ce există pe fața pământului, în același fel credința luminează totalitatea existenței omenești și constituie răspunsul unic la toate întrebările, frământările, temerile noastre și la toate suferințele și încercările pe care le avem de înfruntat în trecerea noastră prin această lume: „În lume necaz veți avea, dar îndrăzniți: eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).