Dostoievski (citat în prima parte a acestui articol) a văzut  cu claritate că materialismul este o doctrină a morții. Într‑adevăr, materia sub toate formele ei, însuflețite sau nu, este sortită în mod inevitabil deteriorării și dezagregării – lege universală pe care oamenii de știință o numesc legea entropiei, și care nu cunoaște nicio excepție. Prin urmare, a afirma atotputernicia materiei și supremația ei asupra duhului înseamnă a afirma atotputernicia morții. Într‑un univers în care totul este supus uzurii timpului și descompunerii finale, moartea apare ca fiind singura realitate invincibilă, veșnică și atotputernică, aidoma unui dumnezeu. Materialismul, sub toate aspectele lui – științific, filozofic, teoretic sau practic, militant sau pasiv, declarat sau nu, de cele mai multe ori inoculat pe nesimțite prin ideologia, năravurile și valorile societăților moderne – este religia aparențelor, a tot ce este pieritor, amăgitor, trecător, și care se va destrăma mai devreme sau mai târziu, cu alte cuvinte, religia morții. Teama de moarte stpânește inima omului fără Dumnezeu în locul Învierii lui Hristos. Căci văzută prin ochii materialiștilor, lumea seamănă cu un lagăr de exterminare de proporții planetare, din care niciunul din noi nu va scăpa cu viață! Un Dumnezeu bun, milostiv și drept ar putea oare pricinui sau îngădui catastrofe naturale ce pot distruge în câteva minute mii de vieți omenești? – cea mai recentă fiind, în momentul în care scriu aceste rânduri, cea care s‑a abătut asupra Japoniei, și care a făcut, după ultimele informații, peste douăzeci și cinci de mii de morți. Åži chiar dacă nu vom avea de înfruntat nici cutremure de pământ, nici revărsări de ape sau catastrofe nucleare, viața fiecăruia dintre noi se va sfârși mai devreme sau mai târziu printr‑un dezastru total, în care vom pierde tot ce avem, tot ce îndrăgim, și chiar viața: „Ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei. La sfârșit se aruncă pământ pe cap, și asta‑i tot, pentru totdeauna” (Pascal – „Cugetări”).

Acesta este argumentul de căpătâi, care pare de netăgăduit, al adversarilor credinței creștine: cum puteți crede – ne întreabă ei – în dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, în înțelepciunea și dreptatea lui, atunci când, cu sau fără catastrofe naturale, el ne stârpește pe toți, fără excepție, precum muștele sau furnicile?... Mintea întunecată și îngustă care emite o astfel de judecată, este cea a omului de carne, care nu cunoaște și nu vrea să admită decât certitudinile amăgitoare pe care i le oferă simțurile lumești și inteligența lui îngustă, care vine din lume și nu poate cunoaște decât această lume. Dar „înțelepciunea acestei lumi este nebunie în fața lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), iar dacă Dumnezeu ne trimite de‑a lungul vieții tot felul de încercări, poveri și suferințe, care se înmulțesc pe măsură ce ne apropiem de ceasul morții, este pentru a ne vindeca de această nebunie, diametral opusă adevărului lui Hristos, a Cărui împărăție nu este din această lume (In. 18, 36): ceea ce noi numim viață nu este viața, și ceea ce numim moarte nu este moartea. Vremelnica existență pământească a omului de carne nu este decât un drum, mai mult sau mai puțin lung, către eșafod: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanțuri, cu toții condamnați la moarte, dintre care unii fiind spintecați sub ochii celorlalți, cei care rămân își văd propria lor soartă în cea a semenilor lor, și privindu‑se unii pe alții cu durere și fără nădejde, își așteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiției omenești” (Pascal – „Cugetări”).

Dat fiind că împărtășim cu toții soarta acestor condamnați, „fericirile noastre lumești au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle). Această lume aflându‑se, după căderea lui Adam, sub stăpânirea tatălui minciunii, viața noastră pământească este ea însăși minciună. De aceea „fericirea pe care o dă această lume este o nenorocire din punct de vedere duhovnicesc” (Paisie Aghioritul).  

Tot așa cum viața omului fără Dumnezeu nu este viața, căci ea îl duce în mod inevitabil la moarte, pentru cel care crede în Învierea lui Hristos și urmează calea Lui, moartea nu este moartea, ci dimpotrivă, nașterea la adevărata viață, indestructibilă și nemuritoare, căci ea nu vine de la părinții noștri de carne, ci de la Hristos cel înviat din morți și de la Tatăl ceresc: „Moartea nu este nicidecum un motiv de tristețe. Moartea, pentru un creștin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viață. Atunci când murim, cădem precum un prunc în brațele tatălui său” (Sora Emmanuelle).

Așadar un creștin care se teme de moarte nu este un adevărat creștin – și fără îndoială, cu toții suntem, într‑o măsură mai mare sau mai mică, acest creștin nedesăvârșit. Dacă credința noastră în Învierea lui Hristos și în viața veșnică ar fi totală și statornică, moartea ar fi definitiv biruită și nu ar mai avea nicio putere asupra noastră. Teama de moarte este prin urmare semnul unei credințe șovăielnice, și ne amintește, dacă cumva am fi uitat, că nu am rupt toate lanțurile care ne țin legați de trupul de carne, de bunurile pământești și de patimile lumești. Astfel încât teama de moarte ne dă măsura exactă a păcatelor noastre, căci „tot ce nu vine din credință este păcat” (Rom. 14, 23), și constituie astfel păcatul suprem care le cuprinde pe toate celelalte, dat fiind că Învierea lui Hristos este adevărul fundamental pe care se întemeiază întreaga credință și viață creștină: „A murit Hristos: este omorât și păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat și păcatul nostru. A înviat Hristos din morți: a fost omorâtă și moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor Paști, când prăznuim omorârea morții” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creștinului față de el însuși”). 

Dacă Dumnezeu îngăduie nimicirea a mii de vieți omenești într‑o catastrofă naturală, și în ultimă instanță, moartea tuturor oamenilor, este pentru simplul motiv că moartea nu există, întrucât ceea ce numim viață nu este viața. Orice ființă omenească este înzestrată cu un suflet nemuritor pe care niciun cutremur de pământ, niciun potop, nicio catastrofă nucleară nu‑l pot nimici: „Ce este de căpetenie la om, trupul ori sufletul? Sufletul. Când sufletul e viu, omul e viu, iar când mor oamenii ce moare, sufletul sau trupul? Trupul; iar sufletul rămâne viu. Așadar, cei care au murit sunt vii” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Boala și moartea”). 

Singura primejdie de moarte care pândește sufletul omului este căderea în păcat și în mrejele vrăjmașului lui Dumnezeu: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeți‑vă mai degrabă de cel ce poate să vă piardă și sufletul și trupul în gheenă. Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși niciuna dintre ele nu cade fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până și perii din cap, cu toții vă sunt numărați. Deci nu vă temeți, voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.” (Mt. 10, 28‑31).  

Duhul acestei lumi, care vine de la omul de carne și se află, după căderea lui Adam, în puterea celui rău, ne înșală atunci când ne face să credem că moartea este o realitate. Tot așa cum ochii unei muște nu pot vedea o altă lume decât cea a muștelor, ochii omului muritor nu pot vedea decât lucrurile muritoare, și mintea lui nu poate cuprinde ceea ce depășește limitele sale naturale. Plăpânda licărire a inteligenței omenești nu va putea niciodată egala lumina veșnică și dătătoare de viață a lui Dumnezeu, astfel încât credința este singurul mijloc de a restabili legătura vie și neîntreruptă între cugetul omului și Duhul lui Dumnezeu: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta strălucirea stelelor. (…) Așa este și cu învierea morților. Trupul este semănat întru stricăciune, și înviază în nestricăciune. Este semănat în necinste, înviază întru mărire; este semănat întru slăbiciune, înviază întru putere. Este semănat trup firesc, înviază trup duhovnicesc. (…) Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați.(…) Fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” ( I Cor. 15, 41‑55).   

Cel care crede în Învierea lui Hristos și urmează calea Mântuitorului a biruit moartea încă din această viață și nu mai are a se teme de nimic: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5, 36).