Învierea lui Hristos este adevărul fundamental al credinței creștine, iar pro­pria noastră înviere este scopul însuși al vieții creștine. Căci „dacă morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică, este credința voastră. Sunteți și acum în păcatele voastre, și prin urmare și cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduți. Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morți, fiind pârga învierii celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Åži precum întru Adam toți mor, și întru Hristos toți vor învia” ( I Cor. 15, 16-22).

Hristos a biruit moartea, dar a biruit-o murind pe cruce. El ne-a arătat calea mân­tuirii prin propria Lui persoană — „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In. 14, 6), și orici­ne năzuiește să meargă pe această cale, nu o poate face numai pe jumătate și nu poate dobândi învierea și viața veșnică fără a urma aceleași etape ca și Hristos: drumul cru­cii, patimile și moartea: „Calea lui Dumnezeu este o cruce de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat la ceruri în mod confortabil(Sf. Isaac Sirul - Scrieri duhovnicești).

Cum să înțelegem acest adevăr fundamental — și în aparență paradoxal — al credinței creștine, conform căruia trebuie să murim pentru a birui moartea? înainte de a răspun­de acestei întrebări trebuie să precizăm numaidecât că, oricare ar fi explicațiile pe care le putem aduce, este vorba aici de o taină de nepătruns prin mijloace omenești, ca și Dumnezeu însuși, Care nu poate fi cuprins cu mintea, precum lucrurile lumești: „Dumnezeu nu este într-un anume fel sau altminteri. Când cineva își închipuie că L-a cunoscut pe Dumnezeu și Îl zugrăvește într-un fel sau altul, el a cunoscut fără îndoială, ceva, numai că acel lucrunu este Dumnezeu” (Sf. Dionisie, citat de Meister Eckhart — Predici).

 Atunci când cunoaștem — sau credem că cunoaștem — perfect un anume lucru, aces­ta își pierde interesul în ochii noștri, iar ra­porturile noastre cu acel obiect sau acea ac­tivitate devin mecanice și impersonale, precum sutele de gesturi automate pe care le facem în fiecare zi, fără să ne mai dăm seama și gândindu-ne la altceva — ca atunci când aprindem lumina, deschidem un robi­net, ne spălăm pe dinți, sau ne urcăm în me­trou... Tot așa, cea mai mare parte a timpului, rămânem indiferenți și insensibili față de miracolul vieții și al Creației lui Dumnezeu, prezent pretutindeni și în orice clipă în ju­rul nostru. Oamenii care ne ies în cale pe stradă, vrăbiile, po­rumbeii, copacii, flori­le, norii, soarele, luna și toate celelalte ele­mente ale cadrului nos­tru de viață obișnuit nu mai prezintă nici un interes în ochii noș­tri și nu mai ascund nici o taină, căci ne în­chipuim că știm prea bine ce sunt aceste lu­cruri și aceste ființe, iar această cunoaștere părelnică ne face orbi în fața frumuseții și tainei sfinte a lumii și a făpturilor făcute de Dumnezeu. Toate cunoștințele și științele noastre lumești — care reduc realitatea la scara inteligenței noastre omenești, tot atât de neînsemnată în fața infinitului ca și min­tea unei muște, sau a unei furnici — nu sunt și nu pot fi altceva decât o iluzie care ne face să punem semnul egalității între cunoaște­rea pe care o avem despre un lucru sau o fi­ință și lucrul sau ființa în sine. Căci mijloa­cele noastre de cunoaștere sunt tot atât de limitate ca și mintea și percepțiile noastre, în vreme ce obiectul acestei cunoașteri, ori­care al fi el — o varză, un melc, o pisică, un fulg de zăpadă, o galaxie —, este nelimitat și inepuizabil, prin rețeaua sa de conexiuni cu totalitatea Creației și cu Creatorul Însuși, prezent pretutindeni unde ceva există: „Căci orice casă, e zidită, de către cineva, iar zidi­torul a toate este Dumnezeu” (Evr. 3, 4).

Astfel un simplu scaun poate constitui, dacă știm să îl privim cu ochii duhului și ai inimii, o deschidere către infinit și un mod de comunicare cu Dumnezeu, aidoma unui obiect sfânt. Căci lemnul acestui sca­un vine de la un copac, iar copacul își trage ființa din pământ, apă și soare, și a fost prelucrat de mâna omu­lui conform unui plan al cu­getului omenesc care își trage obârșia din Duhul lui Dumnezeu. Acest scaun conține prin urmare între­gul univers, în același timp material și spiritual, și tot așa se întâmplă cu orice alt lucru sau făptură ce există orișiunde, de la particulele sub-atomice până la gala­xii. Duhul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni și în orice clipă, astfel încât întregul universul material este templul lui Dumnezeu, ca și trupul nostru de carne: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, Care locuiește în voi și pe Care L-ați primit de la Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9).

Iluzia cunoașterii – consecință inevita­bilă a păcatului lui Adam, care a voit să egaleze înțelepciunea lui Dumnezeu – duce la banalizare, la indiferență, la rutină și la o relație mașinală, robotizată, complet ex­terioară, cu lumea înconjurătoare, cu se­menii noștri și chiar cu propria noastră per­soană. Este mijlocul cel mai simplu și curent utilizat de cel viclean pentru a ucide sufle­tul lucrurilor și ființelor, cu atât mai efica­ce și primejdios cu cât trece neobservat și se prezintă sub aparența binelui. Într-adevăr, cine ar în­drăzni să afirme că în lumea de azi, în care rațiunea ome­nească și știința lumească au pretenția de a controla totul, de a conduce totul, de a explica totul, de a rezolva totul, cu­noașterea a devenit o unealtă a celui rău? Nicicând omul nu a fost atât de învățat și de savant ca în zilele noastre, și nicicând nu a fost atât de orb și de rătăcit, punând în primejdie natura, planeta și propria lui specie – uneori îngrijindu-se, e drept, de sal­varea balenelor sau a urși­lor polari, dar fără să se sinchisească câtuși de pu­țin de salvarea propriului lui suflet...

Trăim în lumea desacralizată, dezumanizată, fără nădejde și fără suflet, a așa numitelor adevăruri „științifice” – noțiune care a devenit, în mentalitatea colectivă, sinonimă cu ade­vărul absolut –, care nepu­tând cunoaște decât apa­rența materială a lucrurilor, au ridicat materia la ran­gul unui dumnezeu: „Ce este oare în ultimă instan­ță această materie atotpu­ternică? Ea este un nou Dumnezeu creator, dar lip­sit de data aceasta de ca­racterul lui antropomorf ’’ (C.-G. Jung - Omul în că­utarea sufletului său).

Idolatria materiei și a slujitorilor ei, al căror ade­văr suprem este moartea, constituie un mijloc de ac­țiune privilegiat al celui rău, camuflat sub aparen­ța atrăgătoare a avantaje­lor materiale și tehnice pe care ni le procură, pentru a distruge sufletul omului care sălășluiește în inimă – „Am putea spune că inima este o ființă în ființă” (Arsenie Papacioc, op. cit.) –, și pentru a rupe legătu­ra lui vie cu Dumnezeu și cu viața însăși, Dumnezeu fiind izvorul vieții sub toa­te formele ei: „Åžtiința,, așacum este înțeleasă în zilele noastre, este știința matematică a naturii, care face abs­tracție de sensibilitate. Iar dacă știința poa­te face abstracție de sensibilitate este pentru că ea face mai întâi abstracție de viață, pe care o exclude din tematica sa și pe care, procedând astfel, este total incapabilă să o cunoască” (Michel Henry – Barbaria, Ed. Grasset).

Conform legilor științifice, învierea nu există și nu ar putea nicidecum exista, pen­tru simplul motiv că în ochii științei nici sufletul omenesc nu există, căci el nu poa­te fi măsurat, cântărit, examinat la micro­scop sau disecat precum o broască...

Toate științele materialiste și doctri­nele filozofice inspirate de acestea, sunt în mod obligatoriu reducționiste – deci fal­se –, în măsura în care studiul materiei inerte și moarte (chiar și ființele vii, des­prinse de principiul lor spiritual și lipsite de suflet, sunt moarte în ochii științei) nu poate și nu va putea niciodată să pătrundă explicația și semnificația vieții și a uni­versului, tot așa cum examinând la mi­croscop structura hârtiei și a caracterelor tipografice, nu am putea nicidecum înțelege sensul și rostul unei cărți; în ochii științelor materiei, Mein Kampf și Biblia sunt două obiecte perfect identice – cu excepția numărului de pagini...

Ideologia materialistă ne minte atunci când se numește științifică, dat fiind că nici o știință reală nu poate fi fundamentată pe studiul exclusiv al materiei separată de principiul ei spiritual, tot așa cum ființa reală a unei făpturi omenești nu poate fi cunoscută prin disecția unui cadavru. Ma­terialismul nu este nicidecum o știință, ci o credință de tip religios, aflată sub sem­nul satanic al reducerii a toate și a tutu­ror la aparența lor materială, îndărătul căreia se ascunde — precum un dumnezeu unic, atotputernic și veșnic — moartea: „Doctrina materialiștilor, inerție univer­sală si mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski).

(Va urma)