Omul lumii moderne nu cunoaște niciodată pacea. De dimineață până seara, cuge­tul lui este covârșit de un torent neîntrerupt de gânduri, griji, temeri și închipuiri diver­se care se înmulțesc de la sine ca și organismele vii. Toate bunurile pământești pe care le posedăm pun stăpânire la rândul lor pe cugetul nostru și devin o sursă de griji și pro­bleme care ne țin gândurile și sufletul legate de această lume la orice oră din zi și din noapte. In cugetul omului de azi, supraîncărcat de gânduri lumești ca și șoselele noas­tre invadate de mașini la orele de vârf, nu mai este loc pentru Dumnezeu: Cel mai mare vrăjmaș al sufletului omenesc, mai mare chiar decât însuși diavolul, este duhul acestei lumi. (...) Oamenii au pus lumea înlăuntrul lor și l-au izgonit pe Hristos (Paisie Aghioritul, Cuvinte (I), Muntele Athos, 2000).

   Căci lumea nu mai este așa cum a făcut-o Dumnezeu - de aceea Hristos a spus că împărăția Lui nu este din această lume - ci se află, după căderea lui Adam, în puterea vrăjmașului lui Dumnezeu - stăpânitorul acestei lumi (In. 16, 11) - și a slujitorilor lui Mamona, în robia cărora a căzut lumea din zilele noastre: lumea finanțelor al cărei Templu este Bursa, cu vestalele sale însetate de lux, lumea politică, a ambițiilor și a se­tei de putere, lumea nevrozei colective a patimilor deșănțate și a erosului dereglat. O lume care se clatină pe marginea prăpastiei, lipsită, de orice consistență, țesută din neguri și locuită de năluci (P. Evdokimov, Vârstele vieții duhovnicești).

   Așa cum putem cu ușurință constata, ten­dințele dominante ale lumii moderne, încu­rajate și favorizate de ideologia societății de consum - sporirea nemăsurată a agonisirilor pământești, reușita materială și socială, goa­na după profit și spiritul de concurență, se­tea de bogăție, de putere, de plăceri trupești etc. - sunt sistematic și în totalitate orien­tate în direcția opusă adevărurilor creștine și învățăturii lui Hristos. Așa încât diavolul nici nu mai are nevoie să intervină în treburile oamenilor, dat fiind că voința lui a devenit norma colectivă și planetară a societăților mo­derne în care păcatul a devenit modă și nelegiuirea istețime: Oarecând diavolul se ocupa de oameni, acum nu se mai ocupă! I-a pus pe drumul lui și le spune: Călătorie bună! (Paisie Aghioritul, op. cit.).

   Iar calea vrăjmașului lui Dumnezeu este cea a învrăjbirii, a minciunii, a înșelăciunii și a amăgirilor deșarte. Așa încât, dacă luăm această cale care ne îndepărtează în același timp de Dumnezeu și de ființa noastră reală, nu putem afla nicicând și niciunde pacea: sun­tem agitați ca pulberea suflată de vânt, iar duhul nostru rămâne legat de cele pământești (Sf. Siluan, Scrieri).

   Rupând legătura cu Dumnezeu, pierdem contactul cu propria noastră ființă și cu reali­tatea, rătăcire care duce la o destrămare lăun­trică asemănătoare cu starea unui schizofren, care și-a pierdut centrul interior, reperele și unitatea persoanei și nu mai știe cine este, ce voiește, de unde vine și unde se duce: Dumnezeu se află în centrul oricărei existențe. (...) El este izvorul vieții, Cel care dă viață oricărei ființe. Dar noi L-am îngropat sub grijile și poverile acestei lumi care distrug pacea interioară și de aceea nu avem pace nici odihnă. Pe acest pă­mânt nimeni nu ne va putea da pacea lăuntri­că, căci nici bogăția, nici gloria, nici onoruri­le, nici rangurile înalte, nici rudele apropiate sau îndepărtate nu ne pot da această pace sta­tornică. Singurul Izvor al Vieții, singurul Dătător de pace și de bucurie este Dumnezeu (Starețul Tadei, op. cit.).

   Pacea despre care este vorba aici nu este pricinuită de nicio cauză exterioară și nu e ni­cidecum dependentă de împrejurări sau de per­soanele din jurul nostru. Ea nu este acel părel­nic și șubred echilibru lăuntric pe care ni-l procură bunăstarea materială, reușita profesi­onală, o bună situație socială etc.: Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă, nu cum dă lu­mea v-o dau eu (Ioan 14, 27).

   Pacea care vine de la Dumnezeu nu trebu­ie confundată cu toropeala spirituală în care se cufundă unii credincioși, al căror cuget le­nevește într-o lâncedă mulțumire de sine, fără niciun efort de schimbare interioară (P. Evdokimov, op. cit.). Această pace statornică a sufletului nu are nimic de-a face cu acea sta­re de împietrire a inimii și de insensibilitate spirituală, care este moartea sufletului și a in­telectului înainte de moartea trupului (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Treapta șaptesprezece).

   Sufletul în care s-a pogorât pacea lui Dumnezeu se aseamănă cu o oglindă care, în­dărătul mulțimii infinite și schimbătoare a lucrurilor, reflectă în permanență lumina ne­schimbată și veșnică a Duhului Sfânt. Această stare duhovnicească prin care cerul se pogoa­ră pe pământ și Dumnezeu în inima omului, sfințește duhul omenesc și îl desprinde de ma­terie, fapt pentru care Sfântul Ioan Scărarul situează acest stadiu spiritual pe treapta pen­ultimă a scării ce duce în împărăția ceruri­lor: preasfânta netulburare, după asemăna­rea cu Dumnezeu, desăvârșire și înviere a sufletului înainte de învierea generală. Cel că­ruia i-a fost acordată o asemenea stare, chiar dacă se află încă în trupul pământesc, devi­ne sălașul lui Dumnezeu și Dumnezeu îi în­drumă toate acțiunile, vorbele și gândurile (Sf. Ioan Scărarul, op. cit. - Treapta douăzeci și nouă).

   Această unitate spirituală între cer și pă­mânt și între Dumnezeu și om care în ziua de azi pare inaccesibilă omului obișnuit, nu este în realitate nimic altceva decât starea fireas­că a ființei omenești: Aceasta nu are nimic de­osebit. A comunica cu Dumnezeu este o starespirituală normală. Omul a fost creat pentru o astfel de viață. Păcatul a în­depărtat omul de o asemenea viață și de aceea el trebuie să o dobândească din nou. In realitate, nu facem decât să ne străduim să revenim la o stare spirituală normală și sănătoasă (Starețul Tadei, op. cit.).

    Omul de astăzi a apucat însă o cale potrivnică acestei stări de sănă­tate duhovnicească. Dezordinea, dez­binarea și vrajba care își lărgesc pe zi ce trece sfera de acțiune în mai toa­te părțile lumii, sunt consecința dezordinei, dezbinării și contradicțiilor care domnesc în cugetul omului fără Dumnezeu: Haosul spiritual este si­tuația îngerilor căzuți (demonii și du­hurile care s-au desprins de Dumnezeu) (Starețul Tadei, op. cit.). Haosul in­terior al omului care și-a întors fața de la Dumnezeu este cauza unică și ascunsă a tuturor dezechilibrelor, dis­cordanțelor și anomaliilor de tot felul ce se manifestă în lumea de astăzi - pe plan economic, social, politic, mo­ral, ecologic, meteorologic etc., lumea exterioară nefiind decât oglinda stă­rii noastre spirituale: Tot ce se ivește pe acest pământ, atât cele bune cât și cele rele, totul este rezultatul gându­rilor noastre. Trebuie deci să facem multe eforturi, omul fiind de fapt un aparat cugetător care difuzează gân­duri, raze de gânduri, prin care exer­săm o influență asupra tuturor făp­turilor gânditoare, asupra lumii animale și universului vegetal (plan­tele fiind dotate și ele cu un fel de sis­tem nervos), cu toții așteaptă să le adu­cem pace, mângâiere și dragoste (Starețul Tadei, op. cit.).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu, Paris