„Poporul acesta se apropie de mine cu gura și mă cinstește cu buzele, dar ini­ma lui este departe de mine.” Isaia 29, 13; Matei 15, 8)

„Cugetul nostru trebuie să ia aminte la ceea ce se petrece în inimă. ” (Sf. Siluan)

„Râvnind la mântuire, trebuie să ne în­dreptăm toată atenția către starea ini­mii (...) Intrarea în Împărăție nu se face altminteri decât în inimă și prin inimă. ” (Sf. Teofan Zăvorâtul) 

Inima întruchipează, în mod simbolic, izvorul vieții, atât pe plan biologic cât și pe plan sufletesc și spiritual. Psihanalistul C.-G. Jung relatează în această privință un dialog pe care l-a avut cu șeful unui trib in­dian din America:

,Americanii sunt nebuni”, declară acesta. „De ce credeți asta?”

„Ei își închipuie că gândesc cu capul.” „Åži nu acesta este adevărul?”

„Nici vorbă de așa ceva! Omul gândeș­te cu inima.”

Cu alte cuvinte, funcția esențială a omu­lui, care le determină pe toate celalte, in­clusiv pe cea rațională, este de natură afec­tivă: „Omul este înainte de toate o inimă” (Sora Emmanuelle).

Oricare dintre noi poate verifica perso­nal acest adevăr în viața de zi cu zi: dra­gostea, ura, dorința, mânia, curajul, tea­ma, bucuria, speranța, deznădejdea, și în ultimă instanță, fericirea sau nefericirea, toată această gamă de sentimente care con­stituie existența reală a ființei vii, își află izvorul în inimă și nicidecum în rațiune. Gândirea abstractă, oricât ar fi de elabora­tă și de înaltă, nu poate înlocui niciodată simțirea directă și vie ce vine din inimă, așa cum o rețetă de bucătărie nu ne poate hrăni dacă nu este pusă în practică. Tot așa, cuvântul care pătrunde în minte fără să pătrundă și în inimă, este sortit să ră­mână mort și sterp și lasă sufletul flămând: „Căci ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Cuvântul gândit sau rostit fără partici­parea inimii, se transformă în mod auto­mat în minciună, aidoma unei etichete li­pite pe un ambalaj gol sau conținând un alt produs decât cel înscris pe ambalaj.Cercetarea inimii este prin urmare tot atât de necesară ca și verificarea concordanței între numele unei persoane și identitatea ei reală, căci cel ce se numește creștin fără a-L avea pe Hristos în inimă, este aidoma unui impostor care se prezintă sub o falsă identi­tate: „Dacă nu exista, credință în inimă, atunci nu există credință deloc, chiar de s-ar de­clara cineva ortodox. (...) Dacă omul nu este cu inima în biserică, atunci nu este deloc în biserică, chiar de ar fi cu trupul” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Păcatul Evei și al lui Adam — pe care avem tendința să-l reedităm cu toții — este de a se fi lăsat amăgiți de cuvintele mincinoase ale șarpelui, primind duhul acestuia, dă­tător de moarte, în inima lor, în locul duhului dătător de viață al lui Dumnezeu, în ciu­da avertismentului Tatălui ceresc: „Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, fiindcă în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Facerea 2, 17).

Această primejdie de moarte nu putea veni în niciun caz de la fructul în sine — în grădina raiului nu puteau exista fructe otrăvite! — ci de la veninul șarpelui strecurat prin ispită în inima omului, în care s-a aprins dorința nesăbuită de a fi egalul lui Dumnezeu. Moartea despre care este vorba nu se referă la ființa trupească a lui Adam și a femeii sale, care, după cum știm, au continuat să trăiască și să se înmulțească, ci înseamnă ru­perea legăturii vii și dătătoare de viață a sufletului omenesc cu Duhul lui Dumnezeu. Această alianță vitală a creaturii cu Creatorul ei este inima reală a omului, fără de caresufletul omului este condamnat la moarte, căzând în puterea aceluia „care poate și su­fletul și trupul să le piardă, în Gheena” (Matei 10, 28).

Menirea rugăciunii, ca și a Sfintei împărtășanii, este de a restabili circuitul vital în­tre sufletul omului și duhul lui Dumnezeu. în acest sens, orice rugăciune este, sau ar trebui să fie, o rugăciune a inimii, și orice acțiune în care punem inimă, o formă de ru­găciune.

Inima este cel mai sigur mijloc de a verifica în orice clipă gradul nostru de apropiere sau de depărtare de Dumnezeu. Tot ce spunem sau înfăptuim fără participarea inimii este un lucru mort sau mincinos. Iar când inima se trezește la viată, ea ne indică fără greș care este adevăratul nostru stăpân și unde se află comoara la care râvnim, în ceruri sau în această lume: „Căci unde este comoara ta acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21).

Căderea în ispită nu este altceva decât înrobirea inimii de către un idol care a luat locul lui Dumnezeu. Putem astfel stabili cu precizia unui cardiolog gradul de sănătate al sufletului nostru în functie de obiectul, gândul, dorinta sau năzuinta care ne stăpâ­nește inima mai presus de toate: „Ceea ce iubim cel mai mult, acela este Dumnezeul nos­tru” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Ce loc îi acordăm lui Dumnezeu în viata noastră zilnică? De câte ori pe zi inima noas­tră tinde către comorile vremelnice ale acestei lumi și dă uitării comorile din ceruri „unde nici molia, nici rugina nu le strică, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6, 21)?

Câte zile și ani de eforturi și câte nopti nedormite sacrificăm pentru a obtine o diplo­mă, un post mai înalt, un salariu mai bun, o mașină, o casă și alte bunuri lumești, și cât timp îi acordăm lui Dumnezeu?

Opozitia între cele lumești și Dumnezeu, nu provine din lume, nici de la Dumnezeu, ci din inima omului. Bunurile și bucuriile lumești nu sunt rele în sine, fiind și ele un dar de la Dumnezeu, care se află pretutindeni, în ceruri și pe pământ: „Nu umplu Eu ceru­rile și pământul? zice Dumnezeu” (Ieremia 23, 24). Cele lumești devin unealta celui rău numai atunci când ele pun stăpânire pe inima omului, luând locul lui Dumnezeu.

Rugăciunea inimii, în sensul larg al cuvântului — și nu numai cea cunoscută sub nu­mele de rugăciunea lui Iisus — nu este altceva decât prezenta constantă — cu sau fără cuvinte — a lui Dumnezeu în inima noastră, oriunde am fi, în orice situatie ne-am afla și oricare ar fi activitatea noastră, tot așa cum bătăile inimii ne însotesc pretutindeni, în orice împrejurare și de-a lungul întregii noastre vieti.

Diferenta esentială între un credincios și un om fără Dumnezeu nu se află în fapte­le și actiunile vizibile ci în atitudinea noastră interioară fată de cele exterioare, care im­plică participarea inimii, tot așa cum împreunarea bărbatului cu femeia nu se deosebeș­te de cea a animalelor pe plan trupesc, ci prin aspectul ei nevăzut pe care îl numim dragoste și care își află sălașul în inima omului.

   Calea creștină nu este nicidecum o cale în afara acestei lumi, nici potrivnică vietii lumești, ci ea constă în sfintirea celor lumești și unirea cerului cu pământul prin duhul lui Dumnezeu — „ facă-se voia Ta, precum în cer așa și pre pământ” — și prin conștiinta permanentă că îndărătul oricărei actiuni și obiectiv lumesc, adevăratul nostru scop este izbăvirea de păcate și reîntoarcea la Dumnezeu, tot așa cum un bolnav știe prea bine cămedicamentul, amar sau dulce, pe care îl ia zilnic, nu este un scop în sine ci numai un mijloc de a-și regăsi sănătatea, fără de care medicamentul devine un drog și o otravă, asa cum se întâmplă celor robiți acestei lumi. Căci calea omului trece prin această lume dar destinația ei nu este din această lume. Atitudinea creștină este viziunea permanen­tă a scopului nevăzut pe care vrem să-l atingem prin înfăptuirea celor văzute, cu alte cuvinte conștiința neadormită a prezenței lui Dumnezeu îndărătul tuturor lucrurilor pă­mântești și acțiunilor noastre lumești.

Astfel, calea noastră în această lume va fi cu desăvârșire transfigurată, ea nemaifiind o cale lumească ci duhovnicească, la capătul căreia se află împărăția lui Dumnezeu, scopul suprem al tuturor faptelor și acțiunilor noastre lumești, așa cum ne face să înțe­legem următoarea parabolă din tradiția creștină occidentală:

Doi zidari din evul mediu puneau temeliile unei catedrale. Un călător care trecea pe acolo, îl întreabă pe unul dintre ei:

„Ce faci aici?”

„După cum vezi, răspunde zidarul, pun pietre una peste alta și le lipesc cu mortar.”

Trecătorul se adresează atunci celui de-al doilea zidar:

„Åži tu faci același lucru?”

„Nicidecum, răspunde omul. Eu construiesc o catedrală.”

Viorel Åžtefăneanu, Paris