„Poporul acesta se apropie de mine cu gura ÅŸi mă cinsteÅŸte cu buzele, dar ini­ma lui este departe de mine.” Isaia 29, 13; Matei 15, 8)

„Cugetul nostru trebuie să ia aminte la ceea ce se petrece în inimă. ” (Sf. Siluan)

„Râvnind la mântuire, trebuie să ne în­dreptăm toată atenÅ£ia către starea ini­mii (...) Intrarea în ÎmpărăÅ£ie nu se face altminteri decât în inimă ÅŸi prin inimă. ” (Sf. Teofan Zăvorâtul) 

Inima întruchipează, în mod simbolic, izvorul vieÅ£ii, atât pe plan biologic cât ÅŸi pe plan sufletesc ÅŸi spiritual. Psihanalistul C.-G. Jung relatează în această privinÅ£ă un dialog pe care l-a avut cu ÅŸeful unui trib in­dian din America:

,Americanii sunt nebuni”, declară acesta. „De ce credeÅ£i asta?”

„Ei îÅŸi închipuie că gândesc cu capul.” „Åži nu acesta este adevărul?”

„Nici vorbă de aÅŸa ceva! Omul gândeÅŸ­te cu inima.”

Cu alte cuvinte, funcÅ£ia esenÅ£ială a omu­lui, care le determină pe toate celalte, in­clusiv pe cea raÅ£ională, este de natură afec­tivă: „Omul este înainte de toate o inimă” (Sora Emmanuelle).

Oricare dintre noi poate verifica perso­nal acest adevăr în viaÅ£a de zi cu zi: dra­gostea, ura, dorinÅ£a, mânia, curajul, tea­ma, bucuria, speranÅ£a, deznădejdea, ÅŸi în ultimă instanÅ£ă, fericirea sau nefericirea, toată această gamă de sentimente care con­stituie existenÅ£a reală a fiinÅ£ei vii, îÅŸi află izvorul în inimă ÅŸi nicidecum în raÅ£iune. Gândirea abstractă, oricât ar fi de elabora­tă ÅŸi de înaltă, nu poate înlocui niciodată simÅ£irea directă ÅŸi vie ce vine din inimă, aÅŸa cum o reÅ£etă de bucătărie nu ne poate hrăni dacă nu este pusă în practică. Tot aÅŸa, cuvântul care pătrunde în minte fără să pătrundă ÅŸi în inimă, este sortit să ră­mână mort ÅŸi sterp ÅŸi lasă sufletul flămând: „Căci ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Cuvântul gândit sau rostit fără partici­parea inimii, se transformă în mod auto­mat în minciună, aidoma unei etichete li­pite pe un ambalaj gol sau conÅ£inând un alt produs decât cel înscris pe ambalaj.Cercetarea inimii este prin urmare tot atât de necesară ca ÅŸi verificarea concordanÅ£ei între numele unei persoane ÅŸi identitatea ei reală, căci cel ce se numeÅŸte creÅŸtin fără a-L avea pe Hristos în inimă, este aidoma unui impostor care se prezintă sub o falsă identi­tate: „Dacă nu exista, credinÅ£ă în inimă, atunci nu există credinÅ£ă deloc, chiar de s-ar de­clara cineva ortodox. (...) Dacă omul nu este cu inima în biserică, atunci nu este deloc în biserică, chiar de ar fi cu trupul” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Păcatul Evei ÅŸi al lui Adam — pe care avem tendinÅ£a să-l reedităm cu toÅ£ii — este de a se fi lăsat amăgiÅ£i de cuvintele mincinoase ale ÅŸarpelui, primind duhul acestuia, dă­tător de moarte, în inima lor, în locul duhului dătător de viaÅ£ă al lui Dumnezeu, în ciu­da avertismentului Tatălui ceresc: „Dar din pomul cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului să nu mănânci, fiindcă în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Facerea 2, 17).

Această primejdie de moarte nu putea veni în niciun caz de la fructul în sine — în grădina raiului nu puteau exista fructe otrăvite! — ci de la veninul ÅŸarpelui strecurat prin ispită în inima omului, în care s-a aprins dorinÅ£a nesăbuită de a fi egalul lui Dumnezeu. Moartea despre care este vorba nu se referă la fiinÅ£a trupească a lui Adam ÅŸi a femeii sale, care, după cum ÅŸtim, au continuat să trăiască ÅŸi să se înmulÅ£ească, ci înseamnă ru­perea legăturii vii ÅŸi dătătoare de viaÅ£ă a sufletului omenesc cu Duhul lui Dumnezeu. Această alianÅ£ă vitală a creaturii cu Creatorul ei este inima reală a omului, fără de caresufletul omului este condamnat la moarte, căzând în puterea aceluia „care poate ÅŸi su­fletul ÅŸi trupul să le piardă, în Gheena” (Matei 10, 28).

Menirea rugăciunii, ca ÅŸi a Sfintei împărtăÅŸanii, este de a restabili circuitul vital în­tre sufletul omului ÅŸi duhul lui Dumnezeu. în acest sens, orice rugăciune este, sau ar trebui să fie, o rugăciune a inimii, ÅŸi orice acÅ£iune în care punem inimă, o formă de ru­găciune.

Inima este cel mai sigur mijloc de a verifica în orice clipă gradul nostru de apropiere sau de depărtare de Dumnezeu. Tot ce spunem sau înfăptuim fără participarea inimii este un lucru mort sau mincinos. Iar când inima se trezeÅŸte la viată, ea ne indică fără greÅŸ care este adevăratul nostru stăpân ÅŸi unde se află comoara la care râvnim, în ceruri sau în această lume: „Căci unde este comoara ta acolo va fi ÅŸi inima ta” (Matei 6, 21).

Căderea în ispită nu este altceva decât înrobirea inimii de către un idol care a luat locul lui Dumnezeu. Putem astfel stabili cu precizia unui cardiolog gradul de sănătate al sufletului nostru în functie de obiectul, gândul, dorinta sau năzuinta care ne stăpâ­neÅŸte inima mai presus de toate: „Ceea ce iubim cel mai mult, acela este Dumnezeul nos­tru” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Ce loc îi acordăm lui Dumnezeu în viata noastră zilnică? De câte ori pe zi inima noas­tră tinde către comorile vremelnice ale acestei lumi ÅŸi dă uitării comorile din ceruri „unde nici molia, nici rugina nu le strică, ÅŸi unde hoÅ£ii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6, 21)?

Câte zile ÅŸi ani de eforturi ÅŸi câte nopti nedormite sacrificăm pentru a obtine o diplo­mă, un post mai înalt, un salariu mai bun, o maÅŸină, o casă ÅŸi alte bunuri lumeÅŸti, ÅŸi cât timp îi acordăm lui Dumnezeu?

Opozitia între cele lumeÅŸti ÅŸi Dumnezeu, nu provine din lume, nici de la Dumnezeu, ci din inima omului. Bunurile ÅŸi bucuriile lumeÅŸti nu sunt rele în sine, fiind ÅŸi ele un dar de la Dumnezeu, care se află pretutindeni, în ceruri ÅŸi pe pământ: „Nu umplu Eu ceru­rile ÅŸi pământul? zice Dumnezeu” (Ieremia 23, 24). Cele lumeÅŸti devin unealta celui rău numai atunci când ele pun stăpânire pe inima omului, luând locul lui Dumnezeu.

Rugăciunea inimii, în sensul larg al cuvântului — ÅŸi nu numai cea cunoscută sub nu­mele de rugăciunea lui Iisus — nu este altceva decât prezenta constantă — cu sau fără cuvinte — a lui Dumnezeu în inima noastră, oriunde am fi, în orice situatie ne-am afla ÅŸi oricare ar fi activitatea noastră, tot aÅŸa cum bătăile inimii ne însotesc pretutindeni, în orice împrejurare ÅŸi de-a lungul întregii noastre vieti.

Diferenta esentială între un credincios ÅŸi un om fără Dumnezeu nu se află în fapte­le ÅŸi actiunile vizibile ci în atitudinea noastră interioară fată de cele exterioare, care im­plică participarea inimii, tot aÅŸa cum împreunarea bărbatului cu femeia nu se deosebeÅŸ­te de cea a animalelor pe plan trupesc, ci prin aspectul ei nevăzut pe care îl numim dragoste ÅŸi care îÅŸi află sălaÅŸul în inima omului.

   Calea creÅŸtină nu este nicidecum o cale în afara acestei lumi, nici potrivnică vietii lumeÅŸti, ci ea constă în sfintirea celor lumeÅŸti ÅŸi unirea cerului cu pământul prin duhul lui Dumnezeu — „ facă-se voia Ta, precum în cer aÅŸa ÅŸi pre pământ” — ÅŸi prin conÅŸtiinta permanentă că îndărătul oricărei actiuni ÅŸi obiectiv lumesc, adevăratul nostru scop este izbăvirea de păcate ÅŸi reîntoarcea la Dumnezeu, tot aÅŸa cum un bolnav ÅŸtie prea bine cămedicamentul, amar sau dulce, pe care îl ia zilnic, nu este un scop în sine ci numai un mijloc de a-ÅŸi regăsi sănătatea, fără de care medicamentul devine un drog ÅŸi o otravă, asa cum se întâmplă celor robiÅ£i acestei lumi. Căci calea omului trece prin această lume dar destinaÅ£ia ei nu este din această lume. Atitudinea creÅŸtină este viziunea permanen­tă a scopului nevăzut pe care vrem să-l atingem prin înfăptuirea celor văzute, cu alte cuvinte conÅŸtiinÅ£a neadormită a prezenÅ£ei lui Dumnezeu îndărătul tuturor lucrurilor pă­mânteÅŸti ÅŸi acÅ£iunilor noastre lumeÅŸti.

Astfel, calea noastră în această lume va fi cu desăvârÅŸire transfigurată, ea nemaifiind o cale lumească ci duhovnicească, la capătul căreia se află împărăÅ£ia lui Dumnezeu, scopul suprem al tuturor faptelor ÅŸi acÅ£iunilor noastre lumeÅŸti, aÅŸa cum ne face să înÅ£e­legem următoarea parabolă din tradiÅ£ia creÅŸtină occidentală:

Doi zidari din evul mediu puneau temeliile unei catedrale. Un călător care trecea pe acolo, îl întreabă pe unul dintre ei:

„Ce faci aici?”

„După cum vezi, răspunde zidarul, pun pietre una peste alta ÅŸi le lipesc cu mortar.”

Trecătorul se adresează atunci celui de-al doilea zidar:

„Åži tu faci acelaÅŸi lucru?”

„Nicidecum, răspunde omul. Eu construiesc o catedrală.”

Viorel Åžtefăneanu, Paris