„Poporul acesta se apropie de mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar ini­ma lui este departe de mine.” Isaia 29, 13; Matei 15, 8)

„Cugetul nostru trebuie să ia aminte la ceea ce se petrece în inimă. ” (Sf. Siluan)

„Râvnind la mântuire, trebuie să ne în­dreptăm toată atenţia către starea ini­mii (...) Intrarea în Împărăţie nu se face altminteri decât în inimă şi prin inimă. ” (Sf. Teofan Zăvorâtul) 

Inima întruchipează, în mod simbolic, izvorul vieţii, atât pe plan biologic cât şi pe plan sufletesc şi spiritual. Psihanalistul C.-G. Jung relatează în această privinţă un dialog pe care l-a avut cu şeful unui trib in­dian din America:

,Americanii sunt nebuni”, declară acesta. „De ce credeţi asta?”

„Ei îşi închipuie că gândesc cu capul.” „Şi nu acesta este adevărul?”

„Nici vorbă de aşa ceva! Omul gândeş­te cu inima.”

Cu alte cuvinte, funcţia esenţială a omu­lui, care le determină pe toate celalte, in­clusiv pe cea raţională, este de natură afec­tivă: „Omul este înainte de toate o inimă” (Sora Emmanuelle).

Oricare dintre noi poate verifica perso­nal acest adevăr în viaţa de zi cu zi: dra­gostea, ura, dorinţa, mânia, curajul, tea­ma, bucuria, speranţa, deznădejdea, şi în ultimă instanţă, fericirea sau nefericirea, toată această gamă de sentimente care con­stituie existenţa reală a fiinţei vii, îşi află izvorul în inimă şi nicidecum în raţiune. Gândirea abstractă, oricât ar fi de elabora­tă şi de înaltă, nu poate înlocui niciodată simţirea directă şi vie ce vine din inimă, aşa cum o reţetă de bucătărie nu ne poate hrăni dacă nu este pusă în practică. Tot aşa, cuvântul care pătrunde în minte fără să pătrundă şi în inimă, este sortit să ră­mână mort şi sterp şi lasă sufletul flămând: „Căci ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Cuvântul gândit sau rostit fără partici­parea inimii, se transformă în mod auto­mat în minciună, aidoma unei etichete li­pite pe un ambalaj gol sau conţinând un alt produs decât cel înscris pe ambalaj.Cercetarea inimii este prin urmare tot atât de necesară ca şi verificarea concordanţei între numele unei persoane şi identitatea ei reală, căci cel ce se numeşte creştin fără a-L avea pe Hristos în inimă, este aidoma unui impostor care se prezintă sub o falsă identi­tate: „Dacă nu exista, credinţă în inimă, atunci nu există credinţă deloc, chiar de s-ar de­clara cineva ortodox. (...) Dacă omul nu este cu inima în biserică, atunci nu este deloc în biserică, chiar de ar fi cu trupul” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Păcatul Evei şi al lui Adam — pe care avem tendinţa să-l reedităm cu toţii — este de a se fi lăsat amăgiţi de cuvintele mincinoase ale şarpelui, primind duhul acestuia, dă­tător de moarte, în inima lor, în locul duhului dătător de viaţă al lui Dumnezeu, în ciu­da avertismentului Tatălui ceresc: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, fiindcă în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Facerea 2, 17).

Această primejdie de moarte nu putea veni în niciun caz de la fructul în sine — în grădina raiului nu puteau exista fructe otrăvite! — ci de la veninul şarpelui strecurat prin ispită în inima omului, în care s-a aprins dorinţa nesăbuită de a fi egalul lui Dumnezeu. Moartea despre care este vorba nu se referă la fiinţa trupească a lui Adam şi a femeii sale, care, după cum ştim, au continuat să trăiască şi să se înmulţească, ci înseamnă ru­perea legăturii vii şi dătătoare de viaţă a sufletului omenesc cu Duhul lui Dumnezeu. Această alianţă vitală a creaturii cu Creatorul ei este inima reală a omului, fără de caresufletul omului este condamnat la moarte, căzând în puterea aceluia „care poate şi su­fletul şi trupul să le piardă, în Gheena” (Matei 10, 28).

Menirea rugăciunii, ca şi a Sfintei împărtăşanii, este de a restabili circuitul vital în­tre sufletul omului şi duhul lui Dumnezeu. în acest sens, orice rugăciune este, sau ar trebui să fie, o rugăciune a inimii, şi orice acţiune în care punem inimă, o formă de ru­găciune.

Inima este cel mai sigur mijloc de a verifica în orice clipă gradul nostru de apropiere sau de depărtare de Dumnezeu. Tot ce spunem sau înfăptuim fără participarea inimii este un lucru mort sau mincinos. Iar când inima se trezeşte la viată, ea ne indică fără greş care este adevăratul nostru stăpân şi unde se află comoara la care râvnim, în ceruri sau în această lume: „Căci unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21).

Căderea în ispită nu este altceva decât înrobirea inimii de către un idol care a luat locul lui Dumnezeu. Putem astfel stabili cu precizia unui cardiolog gradul de sănătate al sufletului nostru în functie de obiectul, gândul, dorinta sau năzuinta care ne stăpâ­neşte inima mai presus de toate: „Ceea ce iubim cel mai mult, acela este Dumnezeul nos­tru” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Ce loc îi acordăm lui Dumnezeu în viata noastră zilnică? De câte ori pe zi inima noas­tră tinde către comorile vremelnice ale acestei lumi şi dă uitării comorile din ceruri „unde nici molia, nici rugina nu le strică, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6, 21)?

Câte zile şi ani de eforturi şi câte nopti nedormite sacrificăm pentru a obtine o diplo­mă, un post mai înalt, un salariu mai bun, o maşină, o casă şi alte bunuri lumeşti, şi cât timp îi acordăm lui Dumnezeu?

Opozitia între cele lumeşti şi Dumnezeu, nu provine din lume, nici de la Dumnezeu, ci din inima omului. Bunurile şi bucuriile lumeşti nu sunt rele în sine, fiind şi ele un dar de la Dumnezeu, care se află pretutindeni, în ceruri şi pe pământ: „Nu umplu Eu ceru­rile şi pământul? zice Dumnezeu” (Ieremia 23, 24). Cele lumeşti devin unealta celui rău numai atunci când ele pun stăpânire pe inima omului, luând locul lui Dumnezeu.

Rugăciunea inimii, în sensul larg al cuvântului — şi nu numai cea cunoscută sub nu­mele de rugăciunea lui Iisus — nu este altceva decât prezenta constantă — cu sau fără cuvinte — a lui Dumnezeu în inima noastră, oriunde am fi, în orice situatie ne-am afla şi oricare ar fi activitatea noastră, tot aşa cum bătăile inimii ne însotesc pretutindeni, în orice împrejurare şi de-a lungul întregii noastre vieti.

Diferenta esentială între un credincios şi un om fără Dumnezeu nu se află în fapte­le şi actiunile vizibile ci în atitudinea noastră interioară fată de cele exterioare, care im­plică participarea inimii, tot aşa cum împreunarea bărbatului cu femeia nu se deosebeş­te de cea a animalelor pe plan trupesc, ci prin aspectul ei nevăzut pe care îl numim dragoste şi care îşi află sălaşul în inima omului.

   Calea creştină nu este nicidecum o cale în afara acestei lumi, nici potrivnică vietii lumeşti, ci ea constă în sfintirea celor lumeşti şi unirea cerului cu pământul prin duhul lui Dumnezeu — „ facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pre pământ” — şi prin conştiinta permanentă că îndărătul oricărei actiuni şi obiectiv lumesc, adevăratul nostru scop este izbăvirea de păcate şi reîntoarcea la Dumnezeu, tot aşa cum un bolnav ştie prea bine cămedicamentul, amar sau dulce, pe care îl ia zilnic, nu este un scop în sine ci numai un mijloc de a-şi regăsi sănătatea, fără de care medicamentul devine un drog şi o otravă, asa cum se întâmplă celor robiţi acestei lumi. Căci calea omului trece prin această lume dar destinaţia ei nu este din această lume. Atitudinea creştină este viziunea permanen­tă a scopului nevăzut pe care vrem să-l atingem prin înfăptuirea celor văzute, cu alte cuvinte conştiinţa neadormită a prezenţei lui Dumnezeu îndărătul tuturor lucrurilor pă­mânteşti şi acţiunilor noastre lumeşti.

Astfel, calea noastră în această lume va fi cu desăvârşire transfigurată, ea nemaifiind o cale lumească ci duhovnicească, la capătul căreia se află împărăţia lui Dumnezeu, scopul suprem al tuturor faptelor şi acţiunilor noastre lumeşti, aşa cum ne face să înţe­legem următoarea parabolă din tradiţia creştină occidentală:

Doi zidari din evul mediu puneau temeliile unei catedrale. Un călător care trecea pe acolo, îl întreabă pe unul dintre ei:

„Ce faci aici?”

„După cum vezi, răspunde zidarul, pun pietre una peste alta şi le lipesc cu mortar.”

Trecătorul se adresează atunci celui de-al doilea zidar:

„Şi tu faci acelaşi lucru?”

„Nicidecum, răspunde omul. Eu construiesc o catedrală.”

Viorel Ştefăneanu, Paris