Sufletul tulburat și întunecat de patimile omenești – mânie, revoltă, trufie, lăcomie, invidie, ură – nu mai este capabil să primească lumina Duhului Sfânt, precum un om adormit care crede în cele văzute în vis, și nu mai poate percepe lumina zilei. Tot ceea ce vedem și simțim în vis, bun sau rău, plăcut sau neplăcut, încântător sau înspăimântător și toate cele ce ni se întâmplă, bune sau rele, sunt tot atât de iluzorii și amăgitoare ca și visul însuși. Tot așa, cel care crede în realitatea acestei lumi este aidoma unui om adormit, care își închipuie că nălucirile văzute în vis sunt viața reală, iluzie ce se va spulbera când se va fi trezit din somn: Cine își va păstra viața, o va pierde și cine își va pierde viața pentru mine, va găsi-o (Mt. 10,39); Dacă viețuiți potrivit trupului, veți muri, iar dacă ucideți cu Duhul faptele trupului, veți fi vii. (Rom. 8,13)

Așa cum omul care doarme este prizonierul visului său și crede că vede atunci când este cufundat în întuneric, în același fel, cel înrobit acestei lumi este orb față de lumina Duhului Sfânt: Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Așa încât, dacă lumina dintru tine este întuneric dar întunericul, cu atât mai mult! (Mt. 6,22-23)

Lumina pe care o vedem cu ochii trupești este întuneric dacă ne lipsește lumina ce vine de la Dumnezeu, pe care nu o putem primi decât dacă ochii duhului nostru sunt sănătoși. Credința care deschide și vindecă ochii sufletului omenesc este singurul mijloc de a ne menține cugetul treaz în acest vis amăgitor, individual și colectiv, care este trecerea noastră prin această lume. Căci la fel ca și visele nopții, viața noastră pământească nu este o iluzie și o amăgire decât dacă o considerăm ca fiind o realitate în sine. Dar dacă o privim dintr-o perspectivă duhovnicească – singura dimensiune cu adevărat reală a persoanei și existenței noastre – ea devine, ca și visele de peste noapte, o sursă importantă de informații asupra sufletului nostru și un mod de cunoaștere și de vindecare a bolilor noastre spirituale. Așa cum nu există nicio diferență reală între omul adormit și visele lui, chiar dacă acestea par a veni din afară, în același fel, lucrurile și persoanele care ne stârnesc interesul sau repulsia, admirația sau indignarea, laudele sau acuzațiile, întruchipează toate o anume parte a propriei noastre ființe, fără de care nici nu le-am lua în seamă. Astfel încât, judecățile noastre critice și învinuirile adresate celorlalți, dau în vileag propriile noastre slăbiciuni și infirmități sufletești și ne osândesc în același timp cu cei pe care îi osândim: Căci, cu judecata cu care judecați veți fi judecați. Și, cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și de bârna din ochiul tău nu-ți dai seama? (Matei 7,2-3)

A-i acuza pe ceilalți este un procedeu comod și la îndemâna oricui de a întreține iluzia că răul vine întotdeauna de la altul și din afară noastră, așa încât nu ne mai dăm osteneala să ne cercetăm pe noi înșine și să stârpim răul ce se află în noi: De ce îi osândim pe frații noștri? Pentru că nu ne străduim să ne cunoaștem pe noi înșine. Cine este prins cu cercetarea și cunoașterea de sine, acela n-are timp să ia seama la alții. Osândește-te pe tine însuți și încetează a-i osândi pe ceilalți! ( Sf. Serafim de Sarov, ibidem)

Dacă împărăția lui Hristos nu este din această lume (Ioan 18,36), nici vrăjmașul cu care avem de luptat nu este din lumea aceasta. El nu este nici om politic, nici un dictator, nici patronul nostru, nici concurentul nostru, nici marxist, nici catolic, nici musulman, nici arab, nici evreu, nici chinez… Chiar dacă poate lua o mie de înfățișări diferite, vrăjmașul nostru este întotdeuna același și nu se află altundeva decât în cugetul și în inima noastră, căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele. (Mt. 15,19)

Cel care-și judecă semenii, socotindu-se superior acestora pentru că nu a săvârșit nicio fărădelege vizibilă și nicio încălcare a Codului Penal sau a moralei, este aidoma cărturarilor și fariseilor care toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni (Mt. 23,5) și ca să aibă o bună imagine și în propriii lor ochi: Fariseule orb, curăță întâi lăuntrul paharului și a blidului, ca să fie curat și pe dinafară! Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înlăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția! Așa și voi, pe dinafară vă arătați oamenilor drepți, înlăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege. (Mt. 23,26-27)

Cine poate pretinde că este fără de păcat, pentru a arunca cel dintâi piatra asupra semenului său?  Åži totuși o facem în fiecare zi și de o sută de ori pe zi, de fiecare dată când, sub impulsul mâniei sau dușmăniei vorbim de rău, învinuim și condamnăm pe ceilalți. Atunci când suntem ispitiți să o facem, să luăm aminte la ceea ce se petrece în sufletul nostru și această cercetare de sine va fi suficientă pentru a ne opri de a arunca piatra... Căci oricare ar fi pricina mâniei sau dușmăniei noastre, simpla lor prezență în inima noastră este o dovadă că ne aflăm sub influența vrăjmașului lui Dumnezeu și deci nu suntem nicidecum vrednici de a-i judeca pe ceilalți. Dimpotrivă, cel care judecă, va fi judecat și cel care osândește, va fi osândit: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă. (…) Iar cine-i va zice: nebunule! vrednic va fi de Gheena focului. (Mt. 5,22)

Mânia, dușmănia și ura sub toate formele ei – invidie, clevetire, voire de rău, etc. – sunt întotdeauna consecința patimilor lumești care ne tulbură sufletul și ne macină inima: Vulpi locuiesc într-un suflet ranchiunos și fiare sălbatice forfotesc în inima tulburată. (…) Gândurile celui mânios sunt pui de năpârcă (Mt. 3,7) și ei mănâncă inima care le-a dat naștere. (Evagrie Ponticul, Despre mânie)

Cel care-și privește semenii cu ochii necruțători ai unui judecător și acuzator, nu va cunoaște niciodată pacea, căci este el însuși chinuit de un duh necurat, care a pus stăpânire pe sufletul său: Un om irascibil este supus el însuși unei mari suferințe pricinuită de un duh rău. El este chinuit astfel din pricina trufiei sale. (Sf. Siluan, Despre pace)

De fiecare dată când îi judecăm pe ceilalți după propriile noastre idei și preferințe, după interesele noastre personale și propria noastră minte, uităm că vrăjmașul se află înlăuntrul nostru și nu în fața noastră sau împrejur. Mândria și voința proprie care se substituie înțelepciunii și voinței lui Dumnezeu, fără de care nu am îndrăzni să-i judecăm și să-i osândim pe semenii noștri, ne fac să cădem în mrejele celui rău, care pune săpânire pe sufletul nostru folosindu-se de propria noastră voință. Smerenia, care este rezultatul firesc al unei bune cunoașteri de sine și supunerea noastră voinței lui Dumnezeu în orice împrejurare, sunt pavăza cea mai sigură împotriva atacurilor și capacanelor celui rău: Dacă te lepezi de voința proprie, ai biruit deja Vrăjmașul și vei obține drept răsplată pacea sufletului. Dar dacă îți împlinești voința proprie, tu ești cel învins de Vrăjmaș și mâhnirea îți va împovăra sufletul. (Sf. Siluan, ibidem)

Viorel Ștefăneanu, Paris