TendinÅ£a de a se împotrivi ÅŸi de a se răzvrăti este o trăsătură generală constitutivă a naturii omeneÅŸti, la fel ca ÅŸi conÅŸtiinÅ£a ÅŸi inteligenÅ£a. AÅŸa încât am putea spune, parafrazându-l pe Descartes: „ Mă revolt, deci sunt” – „ deci suntem”[...], scrie Camus, într-atât revolta i se pare a fi fundamentală pentru a defini ansamblul comunităÅ£ii omeneÅŸti: „[...] revolta joacă acelaÅŸi rol cu „ cogito” pe planul gândirii : ea este prima  evidenÅ£ă.”

Într-adevăr, istoria omenirii căzută în păcat începe cu un act de neascultare ÅŸi de revoltă împotriva voinÅ£ei Tatălui ceresc. Omul revoltat se află sub înrâurirea duhului de învrăjbire ÅŸi răzvrătire al ÅŸarpelui, care, aducând dezbinarea între fiinÅ£a omenească ÅŸi Creatorul ei, îl aÅ£âÅ£ă pe om la „revoluÅ£ie” împotriva puterii „ tiranice” a lui Dumnezeu, pentru a deveni el însuÅŸi propriul lui dumnezeu. AceeaÅŸi miÅŸcare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu,  extinsă la scară planetară, se află la originea societăÅ£ilor moderne: „Problema revoltei este de actualitate prin faptul că societăÅ£i întregi au voit să se îndepărteze de religie. Trăim într-o istorie desacralizată ” (A. Camus – „ Omul revoltat”).

Revolta a devenit o virtute, o valoare fundamentală ÅŸi un fel de religie a omului modern, aÅŸa cum ne-o arată în mod vădit istoria ultimelor două secole, care nu a fost decât o înlănÅ£uire, pe cât de haotică, pe atât de dezastruoasă, de revoluÅ£ii, răzmeriÅ£e, războaie ÅŸi tiranii sângeroase, ale căror dictatori ÅŸi-au atribuit puterile nelimitate ale unui dumnezeu (aÅŸa numitul cult al personalităÅ£ii este o trăsătură comună a celor mai celebri făuritori, ideologici sau politici, ai istoriei moderne – Napoleon, Nietzsche, Marx, Lenin, Hitler, Stalin, Mao-Å¢e-Tung, ÅŸi nenumăraÅ£ii lor imitatori, printre care CeauÅŸescu). Astfel revolta modernă „[...] se confundă cu istoria contemporană a sentimentului religios”: „Sclavul începe prin a cere dreptate ÅŸi sfârÅŸeÅŸte prin a râvni la tronul regelui. El doreÅŸte să devină la rândul lui stăpân. Revolta împotriva condiÅ£iei lui se preschimbă într-o ofensivă fără măsură împotriva cerului, pentru a-l arunca pe rege în temniÅ£ă, a-l destitui ÅŸi apoi a-l condamna la moarte... RăzmeriÅ£a omenească se transformă în cele din urmă în revoluÅ£ie metafizică. (...) Tronul lui Dumnezeu fiind răsturnat, răzvrătitul va trebui să admită că acea dreptate, acea ordine, acea unitate pe care le căuta în zadar în fosta lui condiÅ£ie, trebuie acum să le făurească cu propriile sale mâini. (...) Atunci va începe efortul disperat de a întemeia, cu preÅ£ul crimei dacă este necesar, imperiul oamenilor” (A. Camus – „Omul revoltat”).

Dar această nouă dreptate, această nouă ordine ÅŸi unitate a omului cu lumea, pe care ni le anunÅ£ă de două secole încoace profeÅ£ii a ceea Mircea Eliade numea „teologia morÅ£ii lui Dumnezeu”, nu s-au realizat nicidecum ÅŸi niciunde pe pământ. Dimpotrivă, urgiile totalitare ÅŸi dezastrele planetare din secolul trecut au arătat în mod vădit că imperiul oamenilor fără Dumnezeu a zămislit monÅŸtri inumani ÅŸi societăÅ£i nebune, tot mai greu de organizat ÅŸi de guvernat: nedreptatea zămisleÅŸte mereu o nouă nedreptate, dezordinea, o nouă dezordine, dezechilibrul, un nou dezechilibru, ÅŸi o nouă criză urmează celei precedente, atât în lume cât ÅŸi în cugetul ÅŸi în sufletul omului... Åži fiecare nedreptate, dezordine, dezechilibru, criză, stârneÅŸte în mod inevitabil noi dezbinări, conflicte ÅŸi răzmeriÅ£e...

Duhul revoltei este într-atât de înrădăcinat în inima, cugetul ÅŸi obiceiurile omului modern, încât el ne însoÅ£eÅŸte ca o umbră, în orice împrejurare ÅŸi de-a lungul întregii zile, fără să-l mai remarcăm... Avem într-adevăr tendinÅ£a – atât de constantă încât trece de cele mai multe ori neobservată – de a protesta ÅŸi de a ne revolta de îndată ce un anume lucru sau o anume persoană vine în contradicÅ£ie câtuÅŸi de puÅ£in cu voinÅ£a, dorinÅ£ele sau ideile noastre. De aici provine acea stare quasi permanentă de nemulÅ£umire, nervozitate ÅŸi neliniÅŸte care a devenit o trăsătură dominantă a psihologiei omului de azi: „VedeÅ£i pe cel care-ÅŸi iubeÅŸte voinÅ£a proprie: sufletul său nu-ÅŸi află niciodată pacea; el este întotdeauna nesatisfăcut ÅŸi nemulÅ£umit” (Sf. Siluan). Căci „[...] niciodată nu se stârneÅŸte în tine o tulburare care să nu-ÅŸi afle rădăcina în voinÅ£a proprie, cu sau fără ÅŸtiinÅ£a noastră ” (Meister Eckhart).

Revolta, sub orice formă ÅŸi oricare ar fi obiectul ei, este întotdeauna expresia propriei noastre voinÅ£e ÅŸi a judecăÅ£ii noastre personale, ce se substituie voinÅ£ei ÅŸi înÅ£elepciunii infinite a lui Dumnezeu, care – din raÅ£iuni pe care mintea noastră mărginită nu le poate cuprinde – a îngăduit existenÅ£a acelui lucru sau a acelei persoane împotriva cărora ne revoltăm: „[...] nimic nu se întâmplă fără ajutor de la Dumnezeu” iar „ceea ce Dumnezeu rostuieÅŸte nu este nici întâmplător nici nesăbuit”, căci „[...] nimic din cele săvârÅŸite de Cuvânt nu este lipsit de raÅ£iune, nimic din ceea ce făptuieÅŸte înÅ£eleptul nu este lipsit de înÅ£elepciune, iar cel care este binele ÅŸi adevărul nu ar putea nicidecum îngădui ceea ce nu este nici bine, nici adevăr” (Sf. Grigore de Nyssa). RaÅ£iunile lui Dumnezeu sunt prin definiÅ£ie infinit mai bune ÅŸi mai drepte decât raÅ£iunile omeneÅŸti. Această simplă evidenÅ£ă ar trebui să stingă odată pentru totdeauna focul răzvrătirii din inima omului, dat fiind că Binele absolut nu poate săvârÅŸi nici îngădui nimic rău: „În nemărginita sa înÅ£elepciune, Dumnezeu ÅŸtie să preschimbe răul în unealtă a binelui”[...] (Sf. Grigore de Nyssa).

Trebuie oare, prin urmare, să ne supunem orbeÅŸte împrejurărilor exterioare ÅŸi voinÅ£ei celuilalt, chiar dacă ea este în mod vădit nedreaptă ÅŸi rătăcită, sub pretextul că aÅŸa a voit Dumnezeu? Nicidecum. Supunerea oarbă ÅŸi ascultarea lipsită de discernământ sunt tot atât de nefaste ca ÅŸi tendinÅ£a modernă a revoltei sistematice: „Înainte de a ne pleca grumazul ÅŸi de a ne încredinÅ£a altui om întru Domnul (...), va trebui să cercetăm, să observăm, să punem, ca să zicem aÅŸa, la încercare pe căpitanul nostru, de teamă că el ar putea fi un simplu marinar ÅŸi nu un căpitan, un bolnav ÅŸi nu un medic, un om robit patimilor ÅŸi nu un despătimit, ÅŸi că aflându-ne în largul mării ÅŸi nu în port, ne-am putea îndrepta către un naufragiu asigurat” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara – Treapta a patra: Despre ascultare”).

Este necesar, ÅŸi chiar esenÅ£ial, să ÅŸtim să spunem „nu” la tot ceea ce este contrar conÅŸtiinÅ£ei noastre ÅŸi adevărurilor creÅŸtine. Dar o putem face fără acea aprindere de mânie ÅŸi vrajbă, fără acea voinÅ£ă agresivă de a domina ÅŸi de a distruge adversarul, care constituie substratul diavolesc al revoltei, ce se ascunde deseori îndărătul unui discurs ideologic – moral, umanitar, politic, sau chiar teologic : „Cuvântul vostru să fie: da ce este da, nu ce este nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”. (Matei 5, 37).

Åži aici, ca întotdeauna, călăuza noastră cea mai sigură este exemplul lui Hristos, care nu s-a revoltat în niciun moment atunci când a fost acuzat, condamnat, batjocorit, lovit ÅŸi răstignit pe nedrept: „IubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri, binecuvântaÅ£i pe cei ce vă blesteamă, faceÅ£i bine celor ce vă urăsc, ÅŸi rugaÅ£i-vă pentru cei ce vă vatămă ÅŸi vă prigonesc [...].” (Matei 5, 44).

Nu numai că revolta nu ne poate slobozi din lanÅ£uri, dar ea ne leagă ÅŸi mai strâns de cele lumeÅŸti ÅŸi ne Å£ine în robia voinÅ£ei noastre rătăcite, a judecăÅ£ii noastre părtinitoare ÅŸi înguste, a patimilor ÅŸi slăbiciunilor noastre omeneÅŸti. Dimpotrivă, iubirea celor ce ne sunt, sau ne par a fi, vrăjmaÅŸi – adică orice lucru, eveniment sau persoană care se împotriveÅŸte dorinÅ£elor, nădejdilor sau ideilor noastre – ne ajută să sfărâmăm lanÅ£urile voinÅ£ei proprii ÅŸi zidurile înguste ale dorinÅ£elor lumeÅŸti ÅŸi ale inimii noastre împietrite. În acest fel, creÅŸterea noastră lăuntrică va putea continua la infinit, căci, contrar revoltei, dragostea nu cunoaÅŸte niciun obstacol ÅŸi niciun duÅŸman, ÅŸi ne permite astfel să refacem unitatea primordială a omului cu lumea ÅŸi cu Dumnezeu, alianÅ£ă ruptă prin căderea omului sub puterea duhului de dezbinare ÅŸi vrajbă a celui rău.

Contrar revoltei, care izvorăÅŸte dintr-o inimă nestăpânită, pătimaÅŸă ÅŸi pizmaÅŸă, însetată de putere ÅŸi plină de trufie, care caută prin orice mijloc să-ÅŸi impună voinÅ£a ÅŸi să-ÅŸi zdrobească adversarii, ÅŸi care neputând să-i biruie pe toÅ£i – căci tot ce nu sunt eu devine atunci vrăjmaÅŸul meu –, se lasă deseori pradă mâhnirii ÅŸi disperării, „[...] dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ÅŸtie de pizmă; nu se laudă, nu se trufeÅŸte. (...) Toate le suferă, toate le crede,  toate le nădăjduieÅŸte,  toate le rabdă ” (I Cor. 13, 4-10).

Viorel Åžtefăneanu