Tendința de a se împotrivi și de a se răzvrăti este o trăsătură generală constitutivă a naturii omenești, la fel ca și conștiința și inteligența. Așa încât am putea spune, parafrazându-l pe Descartes: „ Mă revolt, deci sunt” – „ deci suntem”[...], scrie Camus, într-atât revolta i se pare a fi fundamentală pentru a defini ansamblul comunității omenești: „[...] revolta joacă același rol cu „ cogito” pe planul gândirii : ea este prima  evidență.”

Într-adevăr, istoria omenirii căzută în păcat începe cu un act de neascultare și de revoltă împotriva voinței Tatălui ceresc. Omul revoltat se află sub înrâurirea duhului de învrăjbire și răzvrătire al șarpelui, care, aducând dezbinarea între ființa omenească și Creatorul ei, îl ațâță pe om la „revoluție” împotriva puterii „ tiranice” a lui Dumnezeu, pentru a deveni el însuși propriul lui dumnezeu. Aceeași mișcare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu,  extinsă la scară planetară, se află la originea societăților moderne: „Problema revoltei este de actualitate prin faptul că societăți întregi au voit să se îndepărteze de religie. Trăim într-o istorie desacralizată ” (A. Camus – „ Omul revoltat”).

Revolta a devenit o virtute, o valoare fundamentală și un fel de religie a omului modern, așa cum ne-o arată în mod vădit istoria ultimelor două secole, care nu a fost decât o înlănțuire, pe cât de haotică, pe atât de dezastruoasă, de revoluții, răzmerițe, războaie și tiranii sângeroase, ale căror dictatori și-au atribuit puterile nelimitate ale unui dumnezeu (așa numitul cult al personalității este o trăsătură comună a celor mai celebri făuritori, ideologici sau politici, ai istoriei moderne – Napoleon, Nietzsche, Marx, Lenin, Hitler, Stalin, Mao-Å¢e-Tung, și nenumărații lor imitatori, printre care Ceaușescu). Astfel revolta modernă „[...] se confundă cu istoria contemporană a sentimentului religios”: „Sclavul începe prin a cere dreptate și sfârșește prin a râvni la tronul regelui. El dorește să devină la rândul lui stăpân. Revolta împotriva condiției lui se preschimbă într-o ofensivă fără măsură împotriva cerului, pentru a-l arunca pe rege în temniță, a-l destitui și apoi a-l condamna la moarte... Răzmerița omenească se transformă în cele din urmă în revoluție metafizică. (...) Tronul lui Dumnezeu fiind răsturnat, răzvrătitul va trebui să admită că acea dreptate, acea ordine, acea unitate pe care le căuta în zadar în fosta lui condiție, trebuie acum să le făurească cu propriile sale mâini. (...) Atunci va începe efortul disperat de a întemeia, cu prețul crimei dacă este necesar, imperiul oamenilor” (A. Camus – „Omul revoltat”).

Dar această nouă dreptate, această nouă ordine și unitate a omului cu lumea, pe care ni le anunță de două secole încoace profeții a ceea Mircea Eliade numea „teologia morții lui Dumnezeu”, nu s-au realizat nicidecum și niciunde pe pământ. Dimpotrivă, urgiile totalitare și dezastrele planetare din secolul trecut au arătat în mod vădit că imperiul oamenilor fără Dumnezeu a zămislit monștri inumani și societăți nebune, tot mai greu de organizat și de guvernat: nedreptatea zămislește mereu o nouă nedreptate, dezordinea, o nouă dezordine, dezechilibrul, un nou dezechilibru, și o nouă criză urmează celei precedente, atât în lume cât și în cugetul și în sufletul omului... Åži fiecare nedreptate, dezordine, dezechilibru, criză, stârnește în mod inevitabil noi dezbinări, conflicte și răzmerițe...

Duhul revoltei este într-atât de înrădăcinat în inima, cugetul și obiceiurile omului modern, încât el ne însoțește ca o umbră, în orice împrejurare și de-a lungul întregii zile, fără să-l mai remarcăm... Avem într-adevăr tendința – atât de constantă încât trece de cele mai multe ori neobservată – de a protesta și de a ne revolta de îndată ce un anume lucru sau o anume persoană vine în contradicție câtuși de puțin cu voința, dorințele sau ideile noastre. De aici provine acea stare quasi permanentă de nemulțumire, nervozitate și neliniște care a devenit o trăsătură dominantă a psihologiei omului de azi: „Vedeți pe cel care-și iubește voința proprie: sufletul său nu-și află niciodată pacea; el este întotdeauna nesatisfăcut și nemulțumit” (Sf. Siluan). Căci „[...] niciodată nu se stârnește în tine o tulburare care să nu-și afle rădăcina în voința proprie, cu sau fără știința noastră ” (Meister Eckhart).

Revolta, sub orice formă și oricare ar fi obiectul ei, este întotdeauna expresia propriei noastre voințe și a judecății noastre personale, ce se substituie voinței și înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu, care – din rațiuni pe care mintea noastră mărginită nu le poate cuprinde – a îngăduit existența acelui lucru sau a acelei persoane împotriva cărora ne revoltăm: „[...] nimic nu se întâmplă fără ajutor de la Dumnezeu” iar „ceea ce Dumnezeu rostuiește nu este nici întâmplător nici nesăbuit”, căci „[...] nimic din cele săvârșite de Cuvânt nu este lipsit de rațiune, nimic din ceea ce făptuiește înțeleptul nu este lipsit de înțelepciune, iar cel care este binele și adevărul nu ar putea nicidecum îngădui ceea ce nu este nici bine, nici adevăr” (Sf. Grigore de Nyssa). Rațiunile lui Dumnezeu sunt prin definiție infinit mai bune și mai drepte decât rațiunile omenești. Această simplă evidență ar trebui să stingă odată pentru totdeauna focul răzvrătirii din inima omului, dat fiind că Binele absolut nu poate săvârși nici îngădui nimic rău: „În nemărginita sa înțelepciune, Dumnezeu știe să preschimbe răul în unealtă a binelui”[...] (Sf. Grigore de Nyssa).

Trebuie oare, prin urmare, să ne supunem orbește împrejurărilor exterioare și voinței celuilalt, chiar dacă ea este în mod vădit nedreaptă și rătăcită, sub pretextul că așa a voit Dumnezeu? Nicidecum. Supunerea oarbă și ascultarea lipsită de discernământ sunt tot atât de nefaste ca și tendința modernă a revoltei sistematice: „Înainte de a ne pleca grumazul și de a ne încredința altui om întru Domnul (...), va trebui să cercetăm, să observăm, să punem, ca să zicem așa, la încercare pe căpitanul nostru, de teamă că el ar putea fi un simplu marinar și nu un căpitan, un bolnav și nu un medic, un om robit patimilor și nu un despătimit, și că aflându-ne în largul mării și nu în port, ne-am putea îndrepta către un naufragiu asigurat” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara – Treapta a patra: Despre ascultare”).

Este necesar, și chiar esențial, să știm să spunem „nu” la tot ceea ce este contrar conștiinței noastre și adevărurilor creștine. Dar o putem face fără acea aprindere de mânie și vrajbă, fără acea voință agresivă de a domina și de a distruge adversarul, care constituie substratul diavolesc al revoltei, ce se ascunde deseori îndărătul unui discurs ideologic – moral, umanitar, politic, sau chiar teologic : „Cuvântul vostru să fie: da ce este da, nu ce este nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”. (Matei 5, 37).

Åži aici, ca întotdeauna, călăuza noastră cea mai sigură este exemplul lui Hristos, care nu s-a revoltat în niciun moment atunci când a fost acuzat, condamnat, batjocorit, lovit și răstignit pe nedrept: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc [...].” (Matei 5, 44).

Nu numai că revolta nu ne poate slobozi din lanțuri, dar ea ne leagă și mai strâns de cele lumești și ne ține în robia voinței noastre rătăcite, a judecății noastre părtinitoare și înguste, a patimilor și slăbiciunilor noastre omenești. Dimpotrivă, iubirea celor ce ne sunt, sau ne par a fi, vrăjmași – adică orice lucru, eveniment sau persoană care se împotrivește dorințelor, nădejdilor sau ideilor noastre – ne ajută să sfărâmăm lanțurile voinței proprii și zidurile înguste ale dorințelor lumești și ale inimii noastre împietrite. În acest fel, creșterea noastră lăuntrică va putea continua la infinit, căci, contrar revoltei, dragostea nu cunoaște niciun obstacol și niciun dușman, și ne permite astfel să refacem unitatea primordială a omului cu lumea și cu Dumnezeu, alianță ruptă prin căderea omului sub puterea duhului de dezbinare și vrajbă a celui rău.

Contrar revoltei, care izvorăște dintr-o inimă nestăpânită, pătimașă și pizmașă, însetată de putere și plină de trufie, care caută prin orice mijloc să-și impună voința și să-și zdrobească adversarii, și care neputând să-i biruie pe toți – căci tot ce nu sunt eu devine atunci vrăjmașul meu –, se lasă deseori pradă mâhnirii și disperării, „[...] dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu știe de pizmă; nu se laudă, nu se trufește. (...) Toate le suferă, toate le crede,  toate le nădăjduiește,  toate le rabdă ” (I Cor. 13, 4-10).

Viorel Åžtefăneanu