Furtuna care zdruncină de câteva luni încoace corabia supraîncărcată de bogății a economiei occidentale nu are nimic surpinzător dacă privim această criză mondială a sistemului bancar și financiar într-o perspectivă spirituală. Într-adevăr, acest uriaș edificiu planetar, aidoma unui turn al lui Babel clădit pe nisipurile mișcătoare ale goanei după profit și ale speculațiilor bursiere, nu putea decât să se năruiască mai devreme sau mai târziu sub propria lui povară. Căci lăcomia omului care agonisește comori pe pământ și nu în ceruri, nu cunoaște hotare, dat fiind că nicio bogăție din această lume nu poate satisface sufletul omenesc însetat de infinit :

« Marea nu se umple când primește mulțimea râurilor,
iar pofta celui iubitor de arginți nu o umplu banii ;
își dublează banii, după care dorește să-i dubleze și pe aceștia
și nu încetează să-i dubleze până când moartea nu face
să înceteze această sârguință fără sfârșit » (Evagrie Ponticul).

Atitudinea noastră față de bani ne poate sluji de termometru pentru a verifica starea de sănătate a sufletului nostru. Cu cât febra câștigului e mai mistuitoare și puterea banului mai mare în viața unui om, cu atât mai mare este sărăcia lui interioară și dependența lui de lumea exterioară, precum un infirm care nu se poate ține singur pe picioare. Cu atât mai mare este și distanța care-l separă de Dumnezeu, căci « iubirea de arginți este adorare de idoli și fiica lipsei de credință » ( Sf. Ioan Scărarul ).

Setea de a poseda bunuri pământești provine dintr-o lipsă lăuntrică pe care niciodată lucrul râvnit nu o va putea satisface. Cu cât o dorință este mai arzătoare, făcîndu-ne să credem că împlinirea ei ne va aduce fericirea, cu atât mai mare ne va fi dezamăgirea după ce vom fi obținut lucrul dorit. Căci oricare ar fi natura și valoarea lui, orice lucru lumesc este prin definiție limitat, imperfect și supus uzurii timpului : « Nu am dori niciodată vreun lucru cu înflăcărare, dacă am cunoaște pe deplin ceea ce dorim » (La Rochefoucauld).

Dorințele și nădejdile noastre sunt infinit mai vaste decît tot ceea ce putem obține în această lume, căci obîrșia lor reală este setea sufletului de a se uni cu Ființa veșnică a lui Dumnezeu, fără de care propria noastră ființă nu este decât neant, ca și toate avuțiile și bunurile noastre lumești, ce nu vor putea niciodată umple acest vid lăuntric fundamental, care este pecetea în fiecare din noi a căderii în păcat a lui Adam : «  Oare ce ne strigă această aviditate și această neputință dacă nu faptul că a existat odinioară în om o fericire adevărată, din care nu i-a mai rămas acum decât urma și găoacea goală pe care încearcă în zadar să o umple cu tot ce-l înconjoară, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l poate obține de la cele prezente, dar care sunt toate neputincioase, dat fiind că acest abis infinit nu poate fi umplut decât de un lucru infinit și veșnic, adică numai de Dumnezeu El Însuși » (Pascal).
De aceea o societate întemeiată pe acumularea bunurilor materiale și a bogățiilor pieritoare ale acestei lumi « asemăna-se-va bărbatului nerod care și-a clădit casa pe nisip. Åži a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și a căzut. Åži năruirea ei a fost mare » (Matei, 7, 26-27).

Orice societate zidită pe o armatură ideologică materialistă, fie ea comunistă sau capitalistă, poartă într-însa germenii propriei ei dezagregări. Răul care macină aceste societăți nu este de natură materială și nu poate fi lecuit prin mijloace economice și financiare, căci el își trage obârșia din duhul și inima omului și nu din lucrurile exterioare. Dușmanul omului nu este societatea, nici natura, nici un alt om, și nimeni altcineva decât el însuși, care printr-o smintită folosință a libertății sale, merge pe urmele lui Adam, devenind astfel propriul lui dușman. Căci « nimeni nu poate vătăma pe acela care nu-și vatămă lui însuși » și « nicio încercare nu-l poate zdruncina » pe cel ce și-a zidit casa pe stânca credinței în Dumnezeu : «Nici greutățile materiale, nici vrăjmășia soartei, nici nedreptățile celor puternici (…), nici mulțimea nenorocirilor, nici spurcatul amestec al tuturor relelor omenești, nu vor putea câtuși de puțin să-l zdruncine pe omul curajos, înțelept și prevăzător. (…) Cât privește casa celuilalt, ea a fost cu ușurință dărâmată, nu sub puhoiul nestăvilit al încercărilor – altminteri și casa cealaltă ar fi avut aceeași soartă – ci din princina propriei sale nesăbuințe ; acea casă nu s-a năruit pentru că vîntul a suflat împotriva ei, ci a avut această soartă pentru că fusese clădită pe nisip, adică pe nepăsare și pe cele rele » (Sf. Ioan Gură de Aur – « Omul nu poate fi decât victima lui însuși »).

O societate care s-a abătut de la învățătura lui Hristos nu va putea afla niciunde în altă parte calea, adevărul și viața (Ioan 14, 6), așa încât toate construcțiile ei intelectuale și materiale – oricare ar fi sistemul ideologic, politic sau economic pe care se sprijină – nu sunt decât versiuni diferite ale uneia și aceleiași case clădită pe nisip, care va sfârși prin a se nărui mai devreme sau mai târziu, căci omul care a rupt alianța cu Tatăl ceresc nu e decât țărână și se va întoarce în țărână (Fac. 3, 19). Existența însăși a omului modern este făcută din grăunțe de nisip și nori de pulbere care îi întunecă mintea și îi acoperă vederea, astfel încât el nu mai zărește decât pământul și niciodată cerul. Căci tot ce vine din lume – griji, nădejdi, năzuințe, ambiții, bani, averi, putere, câștiguri, pierderi – nu este decât nisip și pulbere în fața lui Dumnezeu, iar forfota necontenită a omului în țărâna celor lumești nu este foarte diferită de cea a unei furnici : « Adânciți-vă luarea aminte și priviți : iată, lucrul ce vă preocupa s-a dus; în locul lui a venit altul, acesta a fost înlocuit pe dată de un al treilea; nici acesta nu a apucat să se arate bine, că îl împinge deoparte un al patrulea, care e alungat la rândul lui de un al cincilea, și așa mai departe. (...) Priviți și mai atent, și veți deosebi în voi înșivă, sub această învălmășeală a gândurilor din minte, din voință, grija statornică pentru viața de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul și îl gonește pe om dintr-o osteneală în alta ». (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Puzderia amestecată și nesfârșită a gândurilor reproduce înlăuntrul omului mulțimea infinită a lucrurilor exterioare, alcătuite din miliarde de grăunțe de nisip – molecule, atomi, particule subatomice – care compun totalitatea lumii materiale. Atunci când nisipul acestei lumi ne acoperă sufletul, existența omenească este aidoma unui deșert care ne desparte în același de tip de propria noastră ființă și de Ființa dătătoare de viață a lui Dumnezeu: « Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu se îndepărtează de lume. (…) Aceasta este virtutea : mintea să nu se mai ocupe de lucrurile lumești » (Sf. Isaac Sirul).

Ființa reală a omului nu este din această lume, astfel încât singurele lucruri pe care le putem pierde pe pământ – și pe care oricum le vom pierde într-o zi sau alta – nu sunt decât propriile noastre iluzii, rătăcirea minții și falsa viziune a omului și a vieții, care ne împiedică să fim ceea ce suntem. Nu putem ajunge la ființa noastră indestructibilă, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, decât după ce a fost distrus tot ce este destructibil. În ziua în care, părăsind această lume, vom pierde totul, vom înțelege că acest tot era nimic.

Casa clădită pe stâncă este credința pe care o avem în Cel ce a biruit lumea, căci împărăția Lui nu este din această lume : « Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici ce este acum, nici ce va să fie, nici puterile înălțimii, nici puterile genunei și nicio altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru » (Rom. 8, 38-39).

Viorel Åžtefăneanu