Răspunsul lui Varsanufie: Frate, îţi vorbesc ca sufletului meu. Căci Domnul a legat sufletul tău cu al meu, spunându‑mi: ,,nu te despărţi de el”. De aceea nu mi‑a fost mie să te învăţ pe tine, ci să învăţ eu de la tine. Căci mă tem de cel ce a zis: ,,Cel ce înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi?” (Rom. 2, 21). Dar fiindcă spui că, deşi s‑a zis că „ajunge înţeleptului un semn” (Prov. 9, 9), ,,tocmai de aceea nu‑mi ajunge”¹, ci voieşti să auzi lucrul în mod mai limpede, am primit să‑ţi răspund. Totuşi, ştiu că dacă greşeşte în cuvânt un om lipsit de minte are iertare de la toţi. Căci este fără minte şi nu ştie ce spune. Dar dacă greşeşte un înţelept nu are iertare. Fiindcă este înţelept şi a greşit întru cunoştinţă. Astfel, dacă greşeşte în cuvânt vreunul din fraţii din afară² are iertare, căci e ca toţi. Dar dacă greşim noi, cei socotiţi de către oameni retraşi şi vieţuitori în linişte şi buni, ce iertare vom avea? Deci, dacă voieşti să cunoşti deschis lucrul de care întrebi, îţi spun: şezi înăuntru ca un mort lumii. Căci, când mergi la o întâlnire din iubire cu bucurie, dar te întorci cu mânie şi stăpânit de amintirea răului şi‑l defăimezi pe altul şi nu pe tine şi nu zici ,,sunt nevrednic’”, ci te respecţi pe tine, şi când se iveşte vreun prilej tu zici „spune că eu am zis şi te vor asculta cu plăcere”, ce te socoteşti pe tine, de zici că vor primi cu plăcere cuvântul tău? Te socoteşti asemenea proorocului Ilie? Defăimează‑te deci pe tine şi toate cele întâmplate ţie în acest caz. Să ştii că nu ţi se întâmplă nimic fără voia lui Dumnezeu, fie odihnă, fie mulţumire, fie necaz spre răbdare. Ţine seama de cuvântul scris: ,,Trebuie să răbdaţi şi pe cel ce vă loveşte peste obraz” ş.a.m.d. (II Cor. 11, 20). Cât de departe suntem de Dumnezeu! De voieşti să afli calea, aceasta este: să socoteşti pe cel ce te loveşte ca pe cel ce te mângâie. Şi pe cel ce te necinsteşte ca pe cel ce te slăveşte; şi pe cel ce te ocăreşte ca pe cel ce te cinsteşte; şi pe cel ce te necăjeşte ca pe cel ce te odihneşte. Şi dacă din uitare sau cu voia unii nu‑ţi dau atenţia obişnuită, să nu te superi, ci mai vârtos zi că, dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu, mi s‑ar fi dat. Şi când vin unii ca aceştia la tine primeşte‑i cu bucurie, spunând că, nevrednic fiind, m‑a miluit pe mine Domnul ca pe Daniil, care când l‑a cercetat Domnul spunea numai aceasta: „Şi‑a adus Dumnezeu aminte de mine.” (Dan. 12, 37), socotindu‑se pe sine nevrednic. Nu socoti că e drept ca atunci când ai spus ceva să zici ,,bine am spus”, şi când ai gândit ceva să zici ,,bine am gândit, bine, bine”. Unde e binele? Pentru ce nu‑l vedem în a nu supăra pe cineva nici cu cuvântul, nici cu fapta, ca să fie Dumnezeu împreună cu noi în toate?³ Te‑ai luptat să arăţi fraţilor gândul tău şi să împlineşti voia ta, zicînd „dacă nu se face azi lucrul acesta…” şi ai rănit gândul celor mai tineri, care zic „ce mare lucru sunt două zile? Pentru ce nu are Bătrînul răbdare să mai aştepte?” Spune‑mi, s‑a făcut un lucru bun cu adevărat? Şi te‑ai suit la cer.⁴ Ai fost pur şi simplu lovit de diavol cum nu se cuvenea, fratele meu. Să‑i lăsăm de acum pe morţi să‑şi îngroape morţii lor.⁵ Şi să binevestim Împărăţia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine slava în veci. Amin.