Organele unui trup viu și sănătos lucrează în tăcere zi și noapte, asigurând funcțiile vitale și unitatea organismului. Este tăcerea vieții. Un trup neînsuflețit conține aceleași organe, dar tăcerea lor este opusul celei dintâi: ea este semnul că inima a încetat să bată și să mențină legătura vie a organelor și unitatea organismului, ceea ce duce la descompunerea trupului. Este tăcerea morții.

Duhul lui Dumnezeu este inima veșnic vie a universului, care dă viață la tot ce există și asigură, ca și sistemul sanguin, unitatea vie a Creației. Prin urmare, situația în lume a omului fără Dumnezeu se aseamănă cu cea a unui organ înlăuntrul unui trup a cărui inimă a încetat să bată: el este separat în același timp de semenii lui, de restul universului și de el însuși, căci un organ care nu-și mai îndeplinește funcțiile nu mai servește la nimic, precum servitorul nevrednic care va fi aruncat în întunericul din afară (Matei 25, 30).

Dumnezeu este inima spirituală și nemuritoare a inimii noastre muritoare, care prin trupul și sângele lui Hristos, menține legătura vie a fiecăruia din noi cu întreaga omenire și cu întregul univers. A rupe această legătură înseamnă a se prăbuși în abisul „imensității infinite a spațiului care nu mă cunoaște și pe care nu-l cunosc”, un univers mut și surd la apelul omului: „Tăcerea veșnică a acestor spații inifinite mă înspăimântă” (Pascal).

Desprins de Creatorul lui și de întreaga Creație, omul devine o ființă absurdă care nu- și mai află locul niciunde în lume: „Acest divorț între om și viața lui, între actor și decorul lui, nu este altceva decât sentimenul absurdului. (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). Iar „nostalgia unității, setea de absolut” care constituie, după Camus, „motorul esențial al dramei omenești”, nu înseamnă altceva decât căutarea lui Dumnezeu, al cărui Duh „umple toate abisurile”, așa cum scrie părintele Sofronie, atât abisul spațiilor infinite ale universului fizic cât și cel al neantului, pe care îl descoperă înlăuntrul lui omul desprins de Dumnezeu. Căci neaflând într-însul nicio valoare superioară făpturii lui muritoare și niciun principiu etern și imuabil care să-i poată justifica existența și să dea un sens vieții lui, omul fără Dumnezeu reduce „existentul la seria de apariții prin care acesta se manifestă (...); niciuna din aceste apariții nu valorează mai mult decât celelalte, fiecare din ele ne trimite către alte apariții și niciuna dintre ele nu este privilegiată” (J.P. Sartre – „Ființa și Neantul”). Cu alte cuvinte, „toate lucrurile sunt ceea ce par a fi – și îndărătul lor nu se află nimic” (J.P. Sartre – „Greața”).

Acest neant universal, în același timp exterior și interior, este singurul adevăr pe care-l poate afla omul fără Dumnezeu, aidoma unui orb din naștere care, întâlnind pretutindeni același întuneric, ar ajunge la concluzia că lumina nu există și că ochii nu slujesc la nimic, întrucât nu e nimic de văzut. Tot așa, raționalismul ateu, incapabil de a vedea altceva decât propriul lui întuneric, devine orb în fața realității lui Dumnezeu și sfârșește prin a nega valoarea și utilitatea spiritului omenesc, care nu înțelege nimic, nu pentru că e orb, ci pentru că nu e nimic de înțeles!... (Nu ne putem împiedica să facem o legătură între orbirea intelectuală a lui Sartre și pierderea aproape totală a vederii de care a suferit către sfârșitul vieții).

A afirma că omul e o creatură absurdă, singurul dotat cu conștiință și rațiune într-un univers lipsit de acestea, dar care l-a înzestrat cu conștiință și rațiune, este nebunia omului fără Dumnezeu. Dar mai există o altă formă de nebunie, nu mai puțin primejdioasă și răspândită, care rătăcește mintea acelora care îi combat pe cei dintâi și care cred – sau cred că cred – în Dumnezeu. Nebunia ateilor este credința de a trăi într-un univers mut și surd la năzuințele omului, cea care îi pândește pe credincioși este de a confunda ideile noastre, opiniile noastre, sporovăiala noastră mintală, ambițiile noastre lumești și iubirea de sine, cu înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu, într-un cuvânt, confuzia între mintea noastră omenească și Duhul lui Dumnezeu. Confuzie care ne face să credem că avem un dialog cu Tatăl ceresc, atunci când, de fapt, nu facem altceva decât să vorbim cu noi înșine, aidoma acelor bieți indivizi alcoolizați sau drogați pe care îi vedem uneori în stațiile de metrou sporovăind și gesticulând în fața unui interlocutor imaginar. Tot așa născocim și noi un personaj numit Dumnezeu, care nu este altul decât propria noastră persoană, și ne închipuim un dialog imaginar cu un dumnezeu zămislit de propria noastră minte, punând întrebările și dând răspunsul, judecându-i pe ceilalți și pe noi înșine după propriile noastre măsuri, lăsându-ne duși de șuvoiul emoțiilor și imaginației noastre, într-un cuvânt, dând numele lui Dumnezeu și al lui Hristos unui idol făurit după chipul și asemănarea noastră: „O, omule, cine oare crezi că ești pentru a-i da replica lui Dumnezeu? Da, cine ești? Cugetă mai întâi la natura ta: nu putem afla niciun cuvânt capabil de a exprima neantul tău” (Sf. Ioan Gură de Aur – „Despre imposibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu”).

Satana, duhul întunericului, se arată rarerori sub adevăratul lui chip și ne apare cel mai ades prefăcut în înger al luminii (II Cor. 11, 14). El ni se înfățișează nu ca dușmanul, ci ca prietenul omului, gata să ne slujească, să ne sfătuiască, să ne facă pe plac și să ne dea întotdeauna dreptate. El ne poate chiar însoți la biserică și se poate ruga cu noi, luând aparența mincinoasă a evlaviei și deformând cuvântul Sfintelor Scripturi, în așa fel încât să ne măgulească trufia, să ne încurajeze patimile, trândăvia spirituală, iubirea de sine și slava deșartă. Într-un cuvânt, cel viclean ne rătăcește și ne îndepărtează de Duhul lui Dumnezeu, luând înfățișarea înșelătoare a acestuia, fapt pentru care a fost numit pe bună dreptate maimuța lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți ne învață cum putem cunoaște înșelăciunea și în ce fel ne putem apăra de această ispită, dintre cele mai primejdioase prin asemănarea ei cu dragostea lui Dumnezeu.

Limitele acestui articol nu ne îngăduie să amintim aici decît un singur aspect al acestei învățături. Unul din indiciile cele mai evidente care ne pot ajuta să recunoaștem duhul întunericului prefăcut în înger al luminii, este limbuția lui. El flecărește fără încetare pentru a ne susține ideile și a ne da argumente ca să fim mulțumiți de noi înșine, să rămânem ceea ce suntem și să ne credem mai buni decât alții, găsind întotdeauna o justificare credibilă pentru metehnele, patimile și rătăcirile noastre, întocmai ca un avocat întotdeauna gata să ne ia apărarea și să-i acuze pe ceilalți. De aceea, Părintele Sofronie ne sfătuiește să stăm în fața lui Dumnezeu „într-o tăcere lipsită de orice imagine”, căci cel viclean nu poate acționa decât prin vorbă și prin imaginație. El este în același timp tatăl minciunii și al vorbăriei: „Vorbăria este amvonul unde slava deșartă se arată cu ostentație. Ea este indiciul neștiinței, ușa clevetirii (...), slujitorul minciunii, pieirea pocăinței (...), destrămarea reculegerii, spulberarea vigilenței, răcirea evlaviei și întunecarea rugăciunii” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara – Treapta a unsprezecea: Despre vorbărie și despre tăcere”).

Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea. Nu tăcerea morții ci cea a vieții, care este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, prezent în fiecare din noi și vizibil tuturor. Tăcerea lui Dumnezeu nu este cea a unei naturi dușmane și inumane, ci tăcerea dragostei infinite, comparabilă cu tăcerea inimii care ne dă în fiecare clipă viața, fără să pună nicio condiție, fără să-și târguiască darul în funcție de meritele noastre, fără să ceară nimic în schimb și fără să se fălească cu binefacerile ei. Tăcerea lui Dumnezeu este tăcerea desăvârșirii Lui nemărginite, la care nu se poate adăuga nimic, din care nu se poate sustrage, despre care nu e nimic de spus nici de gândit, căci cuvântul și gândirea omului vin din lume și sunt mărginite ca toate cele lumești, fiind întotdeauna semnul unei absențe, al unei deficiențe sau al unei năzuințe neîmplinite. Tăcerea lui Dumnezeu este împărăția cerurilor înlăuntrul nostru, la care nu putem avea acces decât prin tăcere, punând capăt vorbăriei noastre lumești: „Tăcerea este mama rugăciunii, slobozirea din robie (...), făuritoarea contemplației, o creștere nevăzută și o înălțare tainică” (Sf. Ioan Scărarul).

Viorel Åžtefăneanu