Când o ființă omenească vine pe lume, nimeni nu poate ști dacă va avea o existență fericită, o sănătate bună sau o viață îndelungată. Dar putem fi siguri că oricare îi va fi soarta și oricare ar fi naționalitatea, sexul, averea și situația socială a acelei persoane, ea va avea de înfruntat tot felul de încercări, dureri și suferințe pe tot parcursul vieții. Momentele de bucurie și de fericire ale vieții omenești nu sunt nici sigure, nici desăvârșite, nici durabile, în timp ce suferința îl urmărește pe om ca o umbră, care se mărește pe măsură ce înaintăm în vârstă…
Acest adevăr este tot atât de evident și incontestabil ca o lege a naturii, așa cum constată propovăduitorul neantului și descompunerii care a fost Emil Cioran : «  Spiritul omenesc nu face decât să inventeze  o serie de calificative noi (…)  pentru aceeași imuabilă durere ». « Cine a găsit vreodată un singur adevăr îmbucurător care să fie  valabil ? » (E. Cioran – « Manual de descompunere »).
Căci pentru omul care s-a rupt de Dumnezeu, singurele adevăruri incontestabile sunt suferința și moartea. Îndepărtându-se de creștinism, omul modern nu mai are nici o posibilitate de a da un sens suferinței și de a o integra în viața sa, ca o parte constitutivă a ființei umane și a existenței pământești. Căci suferința nu este un accident de parcurs, individual sau colectiv, nici o categorie socio-istorică, determinată de o orânduire nedreaptă, socială sau politică, ci se situează pe un plan ontologic inseparabil de natura omenească, așa cum o pune în lumină Dostoievski în nuvela sa « Subsolul », în care combate ideile socialiștilor și revoluționarilor din vremea lui: « De ce oare sunteți atât de neclintit și de solemn convinși că numai normalul, pozitivul, într-un cuvânt bunăstarea, ne sunt necesare ? Rațiunea nu se înșeală oare în calculele ei ? S-ar putea ca omul să nu îndrăgească numai bunăstarea. (…) Nu s-ar putea oare ca suferința să-i fie tot atât de avantajoasă ca și bunăstarea ? (…) Suferința ! ea este singura cauză a conștiinței ! »   
Imposibilitatea în care se află societățile noastre desacralizate de a da un sens suferinței a devenit ea însăși o sursă de suferință care alimentează toate nevrozele, psihozele, toxicomaniile și pulsiunile criminale și sinucigașe ale omenirii moderne.
Suferința apare în zilele noastre cu atât mai greu de suportat cu cât ni se pare inexplicabilă, de multe ori excesivă și arbitrară, căci ea nu face nici o diferență între tineri și bătrâni, între cei puternici și cei slabi, între cei buni și cei răi, între vinovați și nevinovați, și nu ține nicidecum seama de criteriile moralei și justiției omenești, așa încât adversarii lui Dumnezeu au făcut din problema suferinței un argument împotriva credinței : dacă Dumnezeu există, El este fie neputincios, căci nu poate pune capăt suferinței, fie un tiran sadic, căci o îngăduie. 
Această logică smintită pune în evidență rătăcirea fundamentală a raționalismului ateu, care constă în a pune mărunta noastră inteligență omenească deasupra înțelepciunii nemărginite a lui Dumnezeu. Inversiune diavolească a valorilor de aceeași natură cu cea sugerată de șarpele din grădina raiului, care lasă să se înțeleagă că Tatăl ceresc ar fi în același timp tiranic și slab, temându-se că omul I-ar putea lua locul. Ori tocmai prin căderea omului în ispită, suferința și-a făcut apariția în lume : « Apoi (Dumnezeu) a zis femeii : Voi înmulți foarte suferințele sarcinii tale ! Întru dureri vei naște copii (…) Iar lui Adam i-a zis : (…) blestemat este acum pământul din pricina ta ! Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale » (Facerea, 3, 16 - 17) .
Suferința este consecința și semnul de aducere aminte a izgonirii din rai, și ca atare, ea reprezintă legătura între omul căzut în păcat și Tatăl ceresc. Astfel, răul venit în lume din pricina omului se transformă în bine prin suferință, care nu este atât o pedeapsă cât mai cu seamă un dar de la Cel de sus. Căci « dacă Dumnezeu, în dragostea Lui pentru oameni, nu le-ar fi dat lacrimile, nespus de rari și greu de găsit ar fi cei care s-ar mântui » (Sf. Ioan Scărarul).
Suferința amintește omului că singura lui menire reală în această lume este să refacă alianța cu Dumnezeu și să se reîntoarcă în împărăția cerurilor. A uita suferința sufletului prăbușit în țărâna acestei lumi, înseamnă a-l uita pe Dumnezeu și a se lipsi de legătura, indispensabilă mântuirii, a omului pământesc cu Duhul ceresc : « Dacă ai dobândit  mâhnirea, fă tot ce poți ca să nu-ți scape, că ea se spulberă lesne atâta timp cât nu este adânc înrădăcinată: zbuciumul și grijile materiale, plăcerile și mai cu seamă sporovăiala și glumele o fac să dispară așa cum focul topește ceara » (Sf. Ioan Scărarul). 
Toate nenorocirile, individuale sau colective, care se abat asupra omului, nu s-ar putea produce fără voia sau îngăduința lui Dumnezeu. Prin urmare, « ceea ce pătimim nu poate conține nimic rău, ba chiar este cea mai bună soartă care se poate imagina », căci « dacă totul vine de la Dumnezeu, cum ar putea răul să vină de la Cel Bun ? » (Sf. Vasile din Cezareea – « Dumnezeu nu este autorul celor rele »).  
Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la încercările lui Iov pentru a demonstra că suferința nu conține nimic rău și poate deveni o sursă de îmbogățire spirituală pentru cel care-și păstrează neclintită credința în Dumnezeu : « Diavolul a voit să-i răpească lui Iov toate bunurile, nu pentru a-l aduce la sărăcie, ci pentru a-l face să hulească împotriva Domnului. Åži nu i-a acoperit trupul cu plăgi ca să-l îmbolnăvească, ci pentru a face să se clatine  valoarea sufletului lui. (… ) Åži cu toate acestea, nu i-a pricinuit nimic rău. Ba dimpotrivă, aceste atacuri i-au sporit gloria ». Căci singura bogăție reală a omului este valoarea lui spirituală « pe care nici chiar diavolul nu i-o poate răpi, dacă cel care a dobândit-o veghează asupra ei așa cum trebuie » (Sf. Ioan Gură de Aur – « Omul nu poate fi decât propria lui victimă » ).
Suferința ne ajută să păstrăm și să întărim în același timp legătura cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Căci cel care nu a suferit el însuși nu poate înțelege suferința celorlalți, și neputând-o înțelege, va fi incapabil să-i iubească. Astfel, așa cum scrie Părintele Sofronie, poverile și suferințele noastre fiind și cele ale întregii omeniri, ele ne ajută să depășim limitele înguste ale propriei noastre persoane – în caz contrar, « sufletul sărăcește și, în final, devine neroditor » – pentru a deveni, urmând exemplul lui Hristos, « persoane universale » : « Deoarece omenirea întreagă sunt EU și întreaga istorie este viața mea (…), prin experința noastră personală, ce ni se pare atât de mică și neînsemnată, noi cunoaștem Existența în toată plinătatea ei. Mergând pe o astfel de cale, ne pregătim să primim Duhul lui Hristos (…) și asemănându-ne cu chipul Său, biruim lumea (Ioan 16, 33). (…) Ca cei ce suntem învățați de Dumnezeu, nu ne înfricoșăm în fața suferințelor, deoarece prin ele ne îmbogățim cu o veșnică cunoaștere, primim viața atotcuprinzătoare » (Părintele Sofronie – « Scrisori »).
Înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu fiind infinite, și credința noastră trebuie să fie infinită. Oricare ar fi natura și cauza, interioară sau exterioară, a poverilor și durerilor noastre, de fiecare dată când suferința pune la încercare răbdarea și credința noastră, trebuie să ne amintim și să urmăm cuvântul Sfântului Siluan : « Å¢ine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui ».

Viorel Åžtefăneanu