În cărțile de slujbă ortodoxe care conțin imnele sfinților, mineiele, găsim două tropare „de obște”, sau generale ale sfinților călugări. Cel folosit pentru monahii „purtători de Dumnezeu” este următorul :

(1)  Cetățean pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N);

(2)  și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință.

(3)  Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.”

(1) Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N);

Printr-o viață îngerească, trăind ca niște îngeri în trup, cu o rugăciune de foc în sus și udând pământul cel sterp cu lacrimi în jos, sfinții monahi au făcut să înflorească deșertul.

Din locuitori solitari și temerari ai unui pământ ostil, ei au devenit mai întâi cetățeni ai pustiei. Apoi, prin modul lor de viață, prin ostenelile lor, dar mai ales prin iubirea de aproapele, s-au făcut paratrăznete ale harului. Astfel, aprinși de slava lui Dumnezeu, au purtat și altora lumina.

Urmând strălucirii acestor „purtători de Dumnezeu”, deșerturile s-au umplut de călugări încă din secolul al IV-lea, când creștinismul abia de-și câștigase dreptul de cetate.

Cele mai cunoscute centre monastice ale vremii acesteia au fost Nitria și Chiliile.

Nitria a fost întemeiată către anul 325 de avva Amun, un contemporan al sfântului Antonie cel Mare. Puțin mai târziu, către anul 338, Amun se vede nevoit să întemeieze o nouă așezare monastică, numită Chiliile (sau La Chilii), un fel de schit al Nitriei (situat la 18 km distanță), deoarece că numărul monahilor era în continuă creștere.

Scriitorul bisericesc Rufin evaluează, pe la anul 373, la 3.000 de locuitori așezarea monastică de la Nitria (Istoria Bisericească, II, 3). Numai douăzeci de ani mai târziu, Paladie vorbește de 5.000 de călugări, trăind în chilii sau mănăstiri uneori de sute de viețuitori.

Dar și la Chilii veneau din ce în ce mai mulți monahi. Deși Paladie ne informează că pe la anul 390 aici trăiau aproximativ 600 de călugări, numărul lor a trebuit să crească semnificativ în următorii ani, deoarece săpăturile arheologice contemporane (începute în 1964) au scos la iveală un enorm oraș monastic, care se întinde pe mai mult de 30 km² !

(2) Åži cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință.

Troparul accentuează mai mult harismele ce însoțesc desăvârșirea cuvioșilor monahi. Harismele acestea însă nu sunt pentru monah nici un scop în sine (și nici măcar un scop, simplu) și nici o recompensă pentru asceză și privațiuni. În acest sens, Antonie cel Mare le spunea ucenicilor săi: “nu trebuie să ne îngrijim prea mult de acestea (prezicerea viitorului, n.n.). Nici nu trebuie să ne nevoim și să ne ostenim pentru ele ca să le cunoaștem, ci ca să plăcem lui Dumnezeu pentru buna viețuire. Åži trebuie să ne rugăm nu ca să cunoaștem de mai înainte, nici ca să avem plată pentru această nevoință; ci ca Domnul să ne fie împreună-lucrător în biruința asupra diavolului.” (Atanasie cel Mare, Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, cap. XXXIV).

Harismele sunt un dar cu totul gratuit, și potrivit, de la Dumnezeu. Remarcăm totuși că fiecare dintre Părinți se remarcă cu câte ceva – darul lui sau harisma lui. Însă nu toți monahii trebuie să „vindece pe bolnavi” sau să învie morții. Dar fiecare trebuie să se învie pe sine însuși din morți, trebuie să moară pentru aproapele, ca să învie la rugăciune în liniștea chiliei.

Troparul acesta prezintă aici mijloacele de îmbunătățire sufletească: postul, privegherea și rugăciunea. Bineînțeles că aceasta nu este o enumerare completă ; acestea nu sunt toate mijloacele de îmbunătățire sufletească, dar cu siguranță sunt cele mai importante.

Postul, desigur, se înțelege a fi mai mult decât înfrânarea de la bucate. Pentru cel ce se nevoiește, toată viața îi este o regulă a postului, după cuvântul cuvioasei Singlitichia, în Pateric : “Toată vremea ta să-ți fie o regulă a postului”. De la postul înțeles ca abținere de la bucate, și mai ales de la această postire de toată vremea, cel ce se ostenește trece la postul cel desăvârșit: paza inimii. Căci, după cuvântul Mântuitorului, “tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară. Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om” (Mt. 15, 17-18). Dar “cum vom păzi inima noastră, fiind deschisă limba noastră și pântecele?” - întreabă retoric avva Tithoe (Patericul egiptean).

Privegherea este al doilea mijloc de îmbunătățire pomenit în acest tropar, “privegherea constând în luarea aminte. Åži ce înseamnă să iei aminte? Înseamnă să știi ce se întâmplă cu tine, în ființa ta, în tine; ce se întâmplă în raport cu cei din jurul tău; ce se întâmplă cu tine în raport cu ceilalți oameni” (Părintele Teofil Părăian). Așadar, privegherea de care vorbește Mântuitorul când le spune ucenicilor “Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Mt. 26, 41; Mc. 14, 38) este în primul rând această pază a inimii. Åži abia în al doilea rând privegherea este înțeleasă în spiritualitatea ortodoxă ca o înlăturare a somnului. Totuși, puternica chemare către starea îngerească pe care au simțit-o monahii a făcut ca și această practică (și înțelegere) să capete răspândire.

Mântuitorul a zis apostolilor Săi în Grădina Ghetsimani: “Sculați-vă și vă rugați, ca să nu intrați în ispită.” (Lc. 22, 46). Așadar, rugăciunea se vădește a fi un mijloc foarte important pentru înlăturarea răului (de orice fel) și împlinirea binelui. Rugăciunea, adică: rugăciunea liturgică, rugăciunea particulară și rugăciunea de toată vremea (Rugăciunea lui Iisus), care pentru mireni este o recomandare, iar pentru monahi este o obligație: “Fratele nostru (N, monahul) primește sabia Duhului (metaniile), care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget și în gura lui numele Domnului Iisus și a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”.

(3) Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Cântarea se încheie cu aceeași izbucnire de bucurie ca și troparul Învierii (glasul 1) : „Piatra fiind pecetluită de iudei și ostașii străjuind preacurat Trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viață. Pentru aceasta, Puterile cerurilor strigau Å¢ie, Dătătorule de viață: Slavă învierii Tale, Hristoase! Slavă împărăției Tale! Slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni!”

Pr. Iulian Nistea