În cărÅ£ile de slujbă ortodoxe care conÅ£in imnele sfinÅ£ilor, mineiele, găsim două tropare „de obÅŸte”, sau generale ale sfinÅ£ilor călugări. Cel folosit pentru monahii „purtători de Dumnezeu” este următorul :

(1)  CetăÅ£ean pustiului ÅŸi înger în trup ÅŸi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N);

(2)  ÅŸi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereÅŸti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi ÅŸi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinÅ£ă.

(3)  Slavă Celui ce Å£i-a dat Å£ie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.”

(1) Locuitor pustiului ÅŸi înger în trup ÅŸi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N);

Printr-o viaÅ£ă îngerească, trăind ca niÅŸte îngeri în trup, cu o rugăciune de foc în sus ÅŸi udând pământul cel sterp cu lacrimi în jos, sfinÅ£ii monahi au făcut să înflorească deÅŸertul.

Din locuitori solitari ÅŸi temerari ai unui pământ ostil, ei au devenit mai întâi cetăÅ£eni ai pustiei. Apoi, prin modul lor de viaÅ£ă, prin ostenelile lor, dar mai ales prin iubirea de aproapele, s-au făcut paratrăznete ale harului. Astfel, aprinÅŸi de slava lui Dumnezeu, au purtat ÅŸi altora lumina.

Urmând strălucirii acestor „purtători de Dumnezeu”, deÅŸerturile s-au umplut de călugări încă din secolul al IV-lea, când creÅŸtinismul abia de-ÅŸi câÅŸtigase dreptul de cetate.

Cele mai cunoscute centre monastice ale vremii acesteia au fost Nitria ÅŸi Chiliile.

Nitria a fost întemeiată către anul 325 de avva Amun, un contemporan al sfântului Antonie cel Mare. PuÅ£in mai târziu, către anul 338, Amun se vede nevoit să întemeieze o nouă aÅŸezare monastică, numită Chiliile (sau La Chilii), un fel de schit al Nitriei (situat la 18 km distanÅ£ă), deoarece că numărul monahilor era în continuă creÅŸtere.

Scriitorul bisericesc Rufin evaluează, pe la anul 373, la 3.000 de locuitori aÅŸezarea monastică de la Nitria (Istoria Bisericească, II, 3). Numai douăzeci de ani mai târziu, Paladie vorbeÅŸte de 5.000 de călugări, trăind în chilii sau mănăstiri uneori de sute de vieÅ£uitori.

Dar ÅŸi la Chilii veneau din ce în ce mai mulÅ£i monahi. DeÅŸi Paladie ne informează că pe la anul 390 aici trăiau aproximativ 600 de călugări, numărul lor a trebuit să crească semnificativ în următorii ani, deoarece săpăturile arheologice contemporane (începute în 1964) au scos la iveală un enorm oraÅŸ monastic, care se întinde pe mai mult de 30 km² !

(2) Åži cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereÅŸti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi ÅŸi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinÅ£ă.

Troparul accentuează mai mult harismele ce însoÅ£esc desăvârÅŸirea cuvioÅŸilor monahi. Harismele acestea însă nu sunt pentru monah nici un scop în sine (ÅŸi nici măcar un scop, simplu) ÅŸi nici o recompensă pentru asceză ÅŸi privaÅ£iuni. În acest sens, Antonie cel Mare le spunea ucenicilor săi: “nu trebuie să ne îngrijim prea mult de acestea (prezicerea viitorului, n.n.). Nici nu trebuie să ne nevoim ÅŸi să ne ostenim pentru ele ca să le cunoaÅŸtem, ci ca să plăcem lui Dumnezeu pentru buna vieÅ£uire. Åži trebuie să ne rugăm nu ca să cunoaÅŸtem de mai înainte, nici ca să avem plată pentru această nevoinÅ£ă; ci ca Domnul să ne fie împreună-lucrător în biruinÅ£a asupra diavolului.” (Atanasie cel Mare, ViaÅ£a cuviosului părintelui nostru Antonie, cap. XXXIV).

Harismele sunt un dar cu totul gratuit, ÅŸi potrivit, de la Dumnezeu. Remarcăm totuÅŸi că fiecare dintre PărinÅ£i se remarcă cu câte ceva – darul lui sau harisma lui. Însă nu toÅ£i monahii trebuie să „vindece pe bolnavi” sau să învie morÅ£ii. Dar fiecare trebuie să se învie pe sine însuÅŸi din morÅ£i, trebuie să moară pentru aproapele, ca să învie la rugăciune în liniÅŸtea chiliei.

Troparul acesta prezintă aici mijloacele de îmbunătăÅ£ire sufletească: postul, privegherea ÅŸi rugăciunea. BineînÅ£eles că aceasta nu este o enumerare completă ; acestea nu sunt toate mijloacele de îmbunătăÅ£ire sufletească, dar cu siguranÅ£ă sunt cele mai importante.

Postul, desigur, se înÅ£elege a fi mai mult decât înfrânarea de la bucate. Pentru cel ce se nevoieÅŸte, toată viaÅ£a îi este o regulă a postului, după cuvântul cuvioasei Singlitichia, în Pateric : “Toată vremea ta să-Å£i fie o regulă a postului”. De la postul înÅ£eles ca abÅ£inere de la bucate, ÅŸi mai ales de la această postire de toată vremea, cel ce se osteneÅŸte trece la postul cel desăvârÅŸit: paza inimii. Căci, după cuvântul Mântuitorului, “tot ce intră în gură se duce în pântece ÅŸi se aruncă afară. Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă ÅŸi acelea spurcă pe om” (Mt. 15, 17-18). Dar “cum vom păzi inima noastră, fiind deschisă limba noastră ÅŸi pântecele?” - întreabă retoric avva Tithoe (Patericul egiptean).

Privegherea este al doilea mijloc de îmbunătăÅ£ire pomenit în acest tropar, “privegherea constând în luarea aminte. Åži ce înseamnă să iei aminte? Înseamnă să ÅŸtii ce se întâmplă cu tine, în fiinÅ£a ta, în tine; ce se întâmplă în raport cu cei din jurul tău; ce se întâmplă cu tine în raport cu ceilalÅ£i oameni” (Părintele Teofil Părăian). AÅŸadar, privegherea de care vorbeÅŸte Mântuitorul când le spune ucenicilor “PrivegheaÅ£i ÅŸi vă rugaÅ£i, ca să nu intraÅ£i în ispită” (Mt. 26, 41; Mc. 14, 38) este în primul rând această pază a inimii. Åži abia în al doilea rând privegherea este înÅ£eleasă în spiritualitatea ortodoxă ca o înlăturare a somnului. TotuÅŸi, puternica chemare către starea îngerească pe care au simÅ£it-o monahii a făcut ca ÅŸi această practică (ÅŸi înÅ£elegere) să capete răspândire.

Mântuitorul a zis apostolilor Săi în Grădina Ghetsimani: “SculaÅ£i-vă ÅŸi vă rugaÅ£i, ca să nu intraÅ£i în ispită.” (Lc. 22, 46). AÅŸadar, rugăciunea se vădeÅŸte a fi un mijloc foarte important pentru înlăturarea răului (de orice fel) ÅŸi împlinirea binelui. Rugăciunea, adică: rugăciunea liturgică, rugăciunea particulară ÅŸi rugăciunea de toată vremea (Rugăciunea lui Iisus), care pentru mireni este o recomandare, iar pentru monahi este o obligaÅ£ie: “Fratele nostru (N, monahul) primeÅŸte sabia Duhului (metaniile), care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget ÅŸi în gura lui numele Domnului Iisus ÅŸi a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă pe mine păcătosul.”.

(3) Slavă Celui ce Å£i-a dat Å£ie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Cântarea se încheie cu aceeaÅŸi izbucnire de bucurie ca ÅŸi troparul Învierii (glasul 1) : „Piatra fiind pecetluită de iudei ÅŸi ostaÅŸii străjuind preacurat Trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viaÅ£ă. Pentru aceasta, Puterile cerurilor strigau Å¢ie, Dătătorule de viaÅ£ă: Slavă învierii Tale, Hristoase! Slavă împărăÅ£iei Tale! Slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni!”

Pr. Iulian Nistea