ÅžtiinÅ£a ne orientează cugetul către lucrurile din afară, care prin mulÅ£imea lor infinită ÅŸi diversitate lor inepuizabilă, ne atrag precum un miraj tot mai departe de fiinÅ£a noastră reală : « Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară » (Pascal). Un om pierdut în mijlocul deÅŸertului care ÅŸi-ar petrece puÅ£inul timp pe care îl mai are de trăit studiind copoziÅ£ia nisipului, viaÅ£a cărăbuÅŸilor, erupÅ£iile solare, paraziÅ£ii cactuÅŸilor, anatomia scorpionilor – chiar ÅŸi în deÅŸert subiectele de studiu pot fi nesfârÅŸite ! –, acest om care cercetează totul, cunoaÅŸte totul, explică totul, dar nu are ÅŸtiinÅ£ă de singurul lucru care îi este necesar – calea pe care trebuie să o ia pentru a-ÅŸi salva viaÅ£a – ÅŸi nu numai că nu o ÅŸtie, dar ne asigură că acestă cale nici nu există, acest om – care nu ar mai fi un om ci un fel de robot savant – ar fi întruchiparea desăvârÅŸită a ÅŸtiinÅ£ei moderne, care constă, de cele mai multe ori, « într-o colecÅ£ie împrăÅŸtiată de detalii (…), ÅŸi într-o analiză pe cât de stearpă pe atât de istovitoare, care se poate prelungi la nesfârÅŸit fără să înaintăm nici cu un singur pas pe calea cunoaÅŸterii »: « Voind să separe în mod radical ÅŸtiinÅ£ele de orice principiu superior, sub pretexul de a le asigura independenÅ£a, concepÅ£ia modernă le-a golit de orice semnificaÅ£ie profundă ÅŸi chiar de orice interes real în privinÅ£a cunoaÅŸterii(…). ÅžtiinÅ£a, constituindu-se după modelul modern, nu ÅŸi-a pierdut numai profunzimea, dar ÅŸi, am putea spune, soliditatea (…) ; exclusiv limitată la lumea lucrurilor schimbătoare, ea nu mai poate afla nimic statornic, niciun punct fix pe care să se poată sprijini ; ne mai având la bază nicio certitudine absolută, ea se reduce la o serie de probabillităÅ£i ÅŸi de aproximaÅ£ii, sau de construcÅ£ii pur ipotetice (…) (René Guénon – « Criza lumii moderne »).

Împăcarea, sau chiar alianÅ£a, între ÅŸtiinÅ£ă ÅŸi religie, pe care unii o nădăjduiesc ÅŸi o cred posibilă în viitor, este o utopie, nu numai irealizabilă, dar ÅŸi de neconceput, în măsura în care « este cu neputinÅ£ă să privim cu un ochi cerul ÅŸi cu celălalt, pământul » (Sf. Ioan Scărarul).

Căci ochii ÅŸtiinÅ£ei nu văd decât lumea materială, chiar ÅŸi atunci când privesc cerul. Iar ochii credinÅ£ei văd Duhul lui Dumnezeu chiar ÅŸi în lucrurile acestei lumi. Fundamenul ideologic – materialist, pragmatic ÅŸi lumesc - care stă la temelia tuturor ÅŸtiinÅ£elor moderne, se află, prin definiÅ£ie, în totală opoziÅ£ie cu viziunea spirituală a omului religios, în ochii căruia « caracterul sacru al lumii este realitatea prin excelenÅ£ă. Nimic din cele lumeÅŸti nu are acces la FiinÅ£ă, căci cele lumeÅŸti nu sunt fundamentate ontologic (…), ele nu au un model exemplar. DorinÅ£a omului religios de a trăi pe o dimensiune sacră, corespunde, de fapt, dorinÅ£ei sale de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitea fără sfârÅŸit a experienÅ£elor pur subiective, de a trăi într-o lume reală ÅŸi eficientă, ÅŸi nu iluzorie » ( Mircea Eliade – « Sacrul ÅŸi profanul »).

Astfel, pentru un creÅŸtin, singura explicaÅ£ie « ÅŸtiinÅ£ifică » - adică reală ÅŸi de netăgăduit – a lumii ÅŸi a omului, nu este Big Bang-ul, nici selecÅ£ia naturală, nici fizica cuantică, nici nimic altceva decât cuvântul ÅŸi persoana lui Hristos : « Domnul este făclia mea în întuneric, pacea mea în tulburare ; (…) el este gândirea mea, dorinÅ£a mea, activitatea mea ; el este lumina trupului ÅŸi sufletului meu, hrana mea, băutura mea, veÅŸmântul meu, armele mele ÅŸi scutul meu. Domnul este totul pentru mine » ( Sf. Ioan de Cronstadt – « ViaÅ£a mea întru Hristos »).

Omul religios « situează idealul său uman pe un plan supraomenesc » ( M. Eliade – ibid.), în timp ce ÅŸtiinÅ£a modernă, prin desacralizarea lumii ÅŸi a omului, situează fiinÅ£a omenească pe un plan sub uman ÅŸi inuman, precum un animal oarecare în lungul lanÅ£ al evoluÅ£iei naturale - « omul nu este decât un epifenomen în istoria vieÅ£ii », declara acum câteva zile la televiziune un om de ÅŸtiinÅ£ă, ( uitând că, conform teoriei sale, el însuÅŸi este un epifenomen, mult prea neînsemnat pentru a da un verdict definitif despre om ÅŸi viaÅ£ă !...)

ÅžtiinÅ£a nu cunoaÅŸte ÅŸi nu recunoaÅŸte nimic deasupra legilor naturii, care de altfel, nu au nimic natural, noÅ£iunea modernă de natură ne fiind decât o invenÅ£ie culturală ÅŸi ideologică, ce defineÅŸte o lume lipsită de duh ÅŸi de suflet, în acelaÅŸi timp desacralizată ÅŸi dezumanizată. Lumea abstractă ÅŸi impersonală a ÅŸtiinÅ£ei nu cunoaÅŸte dragostea, frumuseÅ£ea, dreptatea, nădejdea, mila ÅŸi niciun alt sentiment omenesc. Este o lume fără inimă, fără voinÅ£ă, fără intenÅ£ie, fără semnificaÅ£ie ÅŸi fără niciun scop, pe scurt, o lume fără om. Astfel, aÅŸa cum scrie filozoful creÅŸtin Michel Henry, ÅŸtiinÅ£a ÅŸi tehnologia timpurilor moderne reprezintă « evenimentul crucial al ModernităÅ£ii ca fiind trecerea de la era umană la cea inumană ». În lumea abstractă ÅŸi mecanică a legilor ÅŸtiinÅ£ifice «  nicio « acÅ£iune » nu est săvârÅŸită vreodată, ci numai deplasări materiale (…). Procese obiective (…) precum în cibernetică sau în substratul micro-fizic al universului, pe scurt, un ansamblu de dispozitive care nu mai sunt vii ÅŸi nu mai sunt viaÅ£a » (Michel Henry – « Barbaria » , Ed. Grasset).

Omenirea modernă a facut un pact faustian cu ÅŸtiinÅ£a, renunÅ£ând la sufletul ei nemuritor pentru a stăpâni ÅŸi a spori bunurile pieritoare ale acestei lumi. Niciodată omenirea nu a beneficiat de un asemena grad de confort ÅŸi de belÅŸug material, ÅŸi niciodată mizeria morală ÅŸi malnutriÅ£ia spirituală nu au atins proporÅ£ii atât de enorme ca în ziua de azi. ÅžtiinÅ£a modernă, atunci când pretinde a fi unica sursă a adevărului ÅŸi ghidul suprem al omenirii - aÅŸa cum declara celebrul chimist Marcelin Berhelot (1827-1907) : «  ÅžtiinÅ£a revendică în acelaÅŸi timp conducerea materială ÅŸi morală a societăÅ£ilor noastre.

(…)ÅžtiinÅ£a domină totul : numai ea ne poate aduce servicii definitive. Niciun om, nicio instituÅ£ie nu va avea de acum înainte o autoritate durabilă, fără a se conforma învăÅ£ăturii ei. » ( « ÅžtiinÅ£ă ÅŸi morală » - 1897) -, această ÅŸtiinÅ£ă care ne oferă împărăÅ£ia acestei lumi, cu condiÅ£ia de a ne prosterna la picioarele ei, este ideologia materialistă deghizată în înger de lumină, care prin avantajele, belÅŸugul ÅŸi bunurile materiale pe care ni le procură, întăreÅŸte ÅŸi înmulÅ£eÅŸte legăturile care ne Å£in în puterea acestei lumi. În poemul său dramatic în proză « Ispitirea Sfântului Anton » (1874), Flaubert ne dezvăluie advărata identitate a acestui înger de lumină al timpurilor moderne : « Hilarion se află în faÅ£a lui, dar transfigurat, frumos ca un arhanghel, luminos ca un soare, ÅŸi atât de înalt că pentru a-l vedea ANTON îÅŸi dă capul pe spate : Cine eÅŸti ? HILARION : ÎmpărăÅ£ia mea cuprinde întregul univers ; iar dorinÅ£a mea nu are hotare. Înaintez mereu, descătuÅŸând spiritul ÅŸi cântărind lumile, fără ură, fără teamă, fără milă, fără dragoste ÅŸi fără Dumnezeu. Numele meu e StiinÅ£a. ANTON dându-se înapoi : Mai curând cred că eÅŸti… Diavolul ! »

AdevăraÅ£ii oameni de ÅŸtiinÅ£ă ÅŸtiu să vadă, dincolo de aparenÅ£a materială a lumii vizibile, Duhul lui Dumnezeu ÅŸi înÅ£elepciunea Lui pretutindeni prezentă : « SelecÅ£ia speciilor nu s-a făcut la întâmplare(…). Ordinea lumii vii (…) a fost întocmită de o Putere superioară, pe care, în ceea ce mă priveÅŸte, o numesc Dumnezeu. CredinÅ£a se alătură astfel adevărului ÅŸtiinÅ£ific. (…) Constituirea lumii vii de-a lungul câtorva miliarde de ani este imposibil de conceput fără un plan, ÅŸi sub acest aspect iarăÅŸi trebuie să admit existenÅ£a unei Puteri supreme. Organizarea lumii fiinÅ£elor vii este de neînÅ£eles în orice alt chip» (Jean Dorst, biolog, « Câteva reflexii asupra biologiei, în lumina credinÅ£ei »).

AÅŸa cum un orb din naÅŸtere, având o formaÅ£ie ÅŸtiinÅ£ifică, ar putea cunoaÅŸte totul despre lumină, dând chiar cursuri la universitate, fără a o fi văzut vreodată, tot aÅŸa, ÅŸtiinÅ£a care vine din această lume ÅŸi nu cunoaÅŸte decât această lume, este incapabilă, prin însăÅŸi natura ei, să cunoască lumina lui Dumnezeu, care nu se poate vedea ÅŸi cunoaÅŸte decât cu ochii inimii ÅŸi ai credinÅ£ei : « Căci cunoaÅŸterea este contrară credinÅ£ei. CredinÅ£a, prin firea ei proprie, depăÅŸeÅŸte legile cunoaÅŸterii. (…) CunoaÅŸterea defineÅŸte natura ÅŸi se supune acesteia în toate căile ei. În vreme ce, în lucrările ei, credinÅ£a merge pe o cale mai presus de natură. (…) CunoaÅŸterea este urmată de teamă. În vreme ce credinÅ£a este urmată de speranÅ£ă » ( Sf. Isaac Sirul - « Cuvântări ascetice »).

Viorel Ștefăneanu (Paris)