Åžtiința ne orientează cugetul către lucrurile din afară, care prin mulțimea lor infinită și diversitate lor inepuizabilă, ne atrag precum un miraj tot mai departe de ființa noastră reală : « Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară » (Pascal). Un om pierdut în mijlocul deșertului care și-ar petrece puținul timp pe care îl mai are de trăit studiind copoziția nisipului, viața cărăbușilor, erupțiile solare, paraziții cactușilor, anatomia scorpionilor – chiar și în deșert subiectele de studiu pot fi nesfârșite ! –, acest om care cercetează totul, cunoaște totul, explică totul, dar nu are știință de singurul lucru care îi este necesar – calea pe care trebuie să o ia pentru a-și salva viața – și nu numai că nu o știe, dar ne asigură că acestă cale nici nu există, acest om – care nu ar mai fi un om ci un fel de robot savant – ar fi întruchiparea desăvârșită a științei moderne, care constă, de cele mai multe ori, « într-o colecție împrăștiată de detalii (…), și într-o analiză pe cât de stearpă pe atât de istovitoare, care se poate prelungi la nesfârșit fără să înaintăm nici cu un singur pas pe calea cunoașterii »: « Voind să separe în mod radical științele de orice principiu superior, sub pretexul de a le asigura independența, concepția modernă le-a golit de orice semnificație profundă și chiar de orice interes real în privința cunoașterii(…). Åžtiința, constituindu-se după modelul modern, nu și-a pierdut numai profunzimea, dar și, am putea spune, soliditatea (…) ; exclusiv limitată la lumea lucrurilor schimbătoare, ea nu mai poate afla nimic statornic, niciun punct fix pe care să se poată sprijini ; ne mai având la bază nicio certitudine absolută, ea se reduce la o serie de probabillități și de aproximații, sau de construcții pur ipotetice (…) (René Guénon – « Criza lumii moderne »).

Împăcarea, sau chiar alianța, între știință și religie, pe care unii o nădăjduiesc și o cred posibilă în viitor, este o utopie, nu numai irealizabilă, dar și de neconceput, în măsura în care « este cu neputință să privim cu un ochi cerul și cu celălalt, pământul » (Sf. Ioan Scărarul).

Căci ochii științei nu văd decât lumea materială, chiar și atunci când privesc cerul. Iar ochii credinței văd Duhul lui Dumnezeu chiar și în lucrurile acestei lumi. Fundamenul ideologic – materialist, pragmatic și lumesc - care stă la temelia tuturor științelor moderne, se află, prin definiție, în totală opoziție cu viziunea spirituală a omului religios, în ochii căruia « caracterul sacru al lumii este realitatea prin excelență. Nimic din cele lumești nu are acces la Ființă, căci cele lumești nu sunt fundamentate ontologic (…), ele nu au un model exemplar. Dorința omului religios de a trăi pe o dimensiune sacră, corespunde, de fapt, dorinței sale de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă, și nu iluzorie » ( Mircea Eliade – « Sacrul și profanul »).

Astfel, pentru un creștin, singura explicație « științifică » - adică reală și de netăgăduit – a lumii și a omului, nu este Big Bang-ul, nici selecția naturală, nici fizica cuantică, nici nimic altceva decât cuvântul și persoana lui Hristos : « Domnul este făclia mea în întuneric, pacea mea în tulburare ; (…) el este gândirea mea, dorința mea, activitatea mea ; el este lumina trupului și sufletului meu, hrana mea, băutura mea, veșmântul meu, armele mele și scutul meu. Domnul este totul pentru mine » ( Sf. Ioan de Cronstadt – « Viața mea întru Hristos »).

Omul religios « situează idealul său uman pe un plan supraomenesc » ( M. Eliade – ibid.), în timp ce știința modernă, prin desacralizarea lumii și a omului, situează ființa omenească pe un plan sub uman și inuman, precum un animal oarecare în lungul lanț al evoluției naturale - « omul nu este decât un epifenomen în istoria vieții », declara acum câteva zile la televiziune un om de știință, ( uitând că, conform teoriei sale, el însuși este un epifenomen, mult prea neînsemnat pentru a da un verdict definitif despre om și viață !...)

Åžtiința nu cunoaște și nu recunoaște nimic deasupra legilor naturii, care de altfel, nu au nimic natural, noțiunea modernă de natură ne fiind decât o invenție culturală și ideologică, ce definește o lume lipsită de duh și de suflet, în același timp desacralizată și dezumanizată. Lumea abstractă și impersonală a științei nu cunoaște dragostea, frumusețea, dreptatea, nădejdea, mila și niciun alt sentiment omenesc. Este o lume fără inimă, fără voință, fără intenție, fără semnificație și fără niciun scop, pe scurt, o lume fără om. Astfel, așa cum scrie filozoful creștin Michel Henry, știința și tehnologia timpurilor moderne reprezintă « evenimentul crucial al Modernității ca fiind trecerea de la era umană la cea inumană ». În lumea abstractă și mecanică a legilor științifice «  nicio « acțiune » nu est săvârșită vreodată, ci numai deplasări materiale (…). Procese obiective (…) precum în cibernetică sau în substratul micro-fizic al universului, pe scurt, un ansamblu de dispozitive care nu mai sunt vii și nu mai sunt viața » (Michel Henry – « Barbaria » , Ed. Grasset).

Omenirea modernă a facut un pact faustian cu știința, renunțând la sufletul ei nemuritor pentru a stăpâni și a spori bunurile pieritoare ale acestei lumi. Niciodată omenirea nu a beneficiat de un asemena grad de confort și de belșug material, și niciodată mizeria morală și malnutriția spirituală nu au atins proporții atât de enorme ca în ziua de azi. Åžtiința modernă, atunci când pretinde a fi unica sursă a adevărului și ghidul suprem al omenirii - așa cum declara celebrul chimist Marcelin Berhelot (1827-1907) : «  Åžtiința revendică în același timp conducerea materială și morală a societăților noastre.

(…)Åžtiința domină totul : numai ea ne poate aduce servicii definitive. Niciun om, nicio instituție nu va avea de acum înainte o autoritate durabilă, fără a se conforma învățăturii ei. » ( « Åžtiință și morală » - 1897) -, această știință care ne oferă împărăția acestei lumi, cu condiția de a ne prosterna la picioarele ei, este ideologia materialistă deghizată în înger de lumină, care prin avantajele, belșugul și bunurile materiale pe care ni le procură, întărește și înmulțește legăturile care ne țin în puterea acestei lumi. În poemul său dramatic în proză « Ispitirea Sfântului Anton » (1874), Flaubert ne dezvăluie advărata identitate a acestui înger de lumină al timpurilor moderne : « Hilarion se află în fața lui, dar transfigurat, frumos ca un arhanghel, luminos ca un soare, și atât de înalt că pentru a-l vedea ANTON își dă capul pe spate : Cine ești ? HILARION : Împărăția mea cuprinde întregul univers ; iar dorința mea nu are hotare. Înaintez mereu, descătușând spiritul și cântărind lumile, fără ură, fără teamă, fără milă, fără dragoste și fără Dumnezeu. Numele meu e Stiința. ANTON dându-se înapoi : Mai curând cred că ești… Diavolul ! »

Adevărații oameni de știință știu să vadă, dincolo de aparența materială a lumii vizibile, Duhul lui Dumnezeu și înțelepciunea Lui pretutindeni prezentă : « Selecția speciilor nu s-a făcut la întâmplare(…). Ordinea lumii vii (…) a fost întocmită de o Putere superioară, pe care, în ceea ce mă privește, o numesc Dumnezeu. Credința se alătură astfel adevărului științific. (…) Constituirea lumii vii de-a lungul câtorva miliarde de ani este imposibil de conceput fără un plan, și sub acest aspect iarăși trebuie să admit existența unei Puteri supreme. Organizarea lumii ființelor vii este de neînțeles în orice alt chip» (Jean Dorst, biolog, « Câteva reflexii asupra biologiei, în lumina credinței »).

Așa cum un orb din naștere, având o formație științifică, ar putea cunoaște totul despre lumină, dând chiar cursuri la universitate, fără a o fi văzut vreodată, tot așa, știința care vine din această lume și nu cunoaște decât această lume, este incapabilă, prin însăși natura ei, să cunoască lumina lui Dumnezeu, care nu se poate vedea și cunoaște decât cu ochii inimii și ai credinței : « Căci cunoașterea este contrară credinței. Credința, prin firea ei proprie, depășește legile cunoașterii. (…) Cunoașterea definește natura și se supune acesteia în toate căile ei. În vreme ce, în lucrările ei, credința merge pe o cale mai presus de natură. (…) Cunoașterea este urmată de teamă. În vreme ce credința este urmată de speranță » ( Sf. Isaac Sirul - « Cuvântări ascetice »).

Viorel Ștefăneanu (Paris)