În data de 19 septembrie 1916, generalul de divizie Marie Fayolle (1852‑1927), comandant al Armatei a 6‑a, îl anunță pe generalul de divizie Henri Berthelot că va fi numit șef al misiunii militare franceze în România. Berthelot știe cât de greu cântărește România în echilibrul de forțe, aliată fiind cu țările Antantei – Franța, Marea Britanie și Rusia –, și se întreabă ce anume așteaptă de la el guvernul francez.

Dar să ne întoarcem puțin în urmă, la data de 27 august 1916, când România declară război Imperiului Austro‑Ungar. Această inițiativă nu era prevăzută de aliați, care doreau mai degrabă afectarea armatei române spre sud, în teritoriul bulgar, spre a face joncțiunea cu trupele franco‑britanice debarcate în Grecia, la Salonic, care băteau pasul pe loc în fața armatei turce. Bucureștiul, însă, a preferat să‑și îndrepte ofensiva militară spre Transilvania – ofensivă care, la început, a avut un oarecare succes, pentru ca nu mult după aceea trupele române (deși dispunând de o jumătate de milion de soldați, însă prost echipați) să fie prinse ca într‑un clește de Armata a 9‑a, comandată de generalul Erich von Falkenhayn (1861‑1922), și de trupele generalului August von Mackensen (1849‑1945), care comanda Armata a 17‑a germană, Armata a 3‑a austro‑ungară și Armata întâia bulgară. În urma acestor evenimente, generalul Joseph Joffre (1852‑1931), comandant al forțelor franco‑britanice, îi aduce la cunoștință lui Berthelot că a fost desemnat să salveze România.

CINE ESTE BERTHELOT?

Fiu al unui căpitan de jandarmi, Berthelot s‑a născut pe 7 decembrie 1861 la Fleurs, în departamentul Loirei. Absolvent al Åžcolii Militare de la Saint‑Cyr (promoția 1881), își face ucenicia de ofițer în Algeria și în Indochina. Diplomat apoi al Åžcolii Superioare de Război, în 1887 este numit atașat pe lângă Statul Major al Armatei. De o statură impunătoare și cu un caracter dintr‑o bucată, Berthelot e descris de către Joffre, în fișele dosarului său, ca un element „dotat cu o enormă energie în gândire și cu o inteligență de prim ordin”. Într‑adevăr, Berthelot și‑a dovedit valoarea de comandant în fruntea Diviziei a 53‑a a Corpului de Armată 32, având responsabilitatea sectorului Soissons. A trăit iadul pe frontul de la Verdun, iar acum i se încredințează o „misiune militară” și comanda unui stat major, a unui corp de instructori, de subofițeri și de soldați, al cărui efectiv atinge 1100 de oameni. Berthelot este însărcinat să joace un rol delicat, și nu întotdeauna clar, acela de „consilier” atașat pe lângă regele României, dar și să își afirme independența în relațiile cu monarhul... Joffre îi dă mână liberă, deși „Rusia nu va vedea cu ochi buni misiunea lui, și, în plus, va trebui să câștige încrederea românilor”.

O SITUAŢIE POLITICO‑MILITARĂ DIFICILĂ

Pe data de 15 octombrie 1916, generalul Berthelot este călduros primit la București de către regele Ferdinand. Regina Maria¹ se arată de la început favorabilă misiunii lui și își exprimă simpatia față de personaj, chiar dacă pe chipuri îngrijorarea este vizibilă. „Sunt primit”, scrie generalul, „ca un salvator; eu cred, însă, că mai înainte de toate ar trebui să se regăsească pe ei înșiși”². Două luni mai târziu, mai exact în ziua de 9 septembrie 1916, Berthelot trage semnalul de alarmă: „Este foarte probabil că germanii vor fi în seara asta la București (...). Ce mai rămâne din Valahia va fi repede pierdut, și nu știu unde se vor opri lucrurile dacă nu intervin rușii”³.

Abia începută, misiunea lui Berthelot pare să se încheie înainte de vreme... Dar în ianuarie 1917 generalul decide să „repună pe picioare armata română, în baza a 15 divizii”⁴ – și își acordă trei luni ca să reușească. În martie, cartierul general al armatei se repliază la Iași, unde s‑a retras și familia regală. Cât despre sprijinul rușilor, Berthelot nu își mai face iluzii: „Se vorbește de‑a dreptul despre revoltă, despre capitulare etc., lucruri care, în condițiile actuale, nu reprezintă o perspectivă atrăgătoare. Un anume Raspucin (sic!), personaj cum numai în Rusia poate exista, sfătuitor damnat al împărătesei, a fost asasinat de către un mare duce. Asta ca să vă faceți o idee despre țara asta!”⁵.

Din fericire, iarna a încetinit considerabil înaintarea trupelor germane. Berthelot face dovada unei înflăcărări neprecupețite pe câmpul de luptă și în taberele de antrenament, îndrumând și mai cu seamă încurajând oamenii cu o convingere care stârnește admirația populației. Drapelul francez care flutură pe mașina generalului este, pentru români, în ciuda izolării, a mizeriei lor și a nenorocirilor pe care le îndură, semnul că un adevărat prieten, Franța, îi susține și până la urmă îi va salva. Exemplul este dat și de cei doi suverani, care nu acceptă să se refugieze în Rusia.

În mai 1917, cu armamentul furnizat de statul francez (avioane, tunuri, mitraliere, puști, muniții etc.), armata română își regăsește vigoarea. În ziua de 25 iulie, trupele rusești și cele românești iau cu asalt pozițiile ținute de diviziile germaneși austro‑ungare. Pe 26 mai, a doua zi după declanșarea operațiunilor, lovitură de teatru: Alexandrî Kerenski (1881-1970), șeful  guvernului provizoriu rus, decide retragerea rușilor din teatrul operațiunilor. În consecință, vreme de trei săptămâni, bătăliile devin sângeroase. Marile lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz („triunghiul morții” din Moldova) sunt duse numai de armata română. În seara zilei de 24 august, Berthelot notează: „Diviziile noastre au rezistat într‑un mod remarcabil”⁶. Trupele lui Mackensen și ale arhiducelui Josef sunt ținute în șah.

Odată cu ieșirea din luptă a trupelor rusești, președintele consiliului de miniștri, Ion Brătianu (1864‑1927), consideră că, fără aliați, România nu poate continua războiul și prin urmare va fi nevoită să ceară armistițiul, lucru care va întâmpla pe data de 9 decembrie, la Focșani. În ziua de 5 februarie 1918, forțele imperiale, dispunând de 37 de divizii, îi adresează un ultimatum generalului Alexandru Lupescu (1865-1934). Bucureștiul acceptă condițiile armistițiului, impuse de inamic, și parafează proiectul tratatului de pace în data de 5 martie, la două zile după încheierea tratatului de pace de la Brest‑Litovsk, dintre Rusia Bolșevică și Germania imperială. „Condițiile” sunt „umilitoare” pentru Berthelot, printre care obligația trupelor franceze de a părăsi teritoriul începând cu ziua de 9 martie 1918.

Întors la Paris, Berthelot este trimis pe front în fruntea Armatei a 5‑a și, sub autoritatea generalului Philippe Pétain, participă la toate bătăliile decisive din acest an final al Primului Război Mondial.

ARMATA DUNÄ‚RII

Pe data de 1 octombrie, generalul Berthelot este convocat de către președintele consiliului de miniștri francez, Georges Clemenceau (supranumit Tigrul), care îl trimite iarăși în România spre a o reintegra în tabăta aliaților. Berthelot formează „Armata Dunării”, alcătuită din unități franceze, grecești și române, al cărei comandant este începând cu ziua de 28 octombrie. Pornind din Salonic, Armata Dunării reduce la tăcere ultimele bastioane germane, atât în Bulgaria, cât și în România, până în ziua de 1 decembrie 1918, ziua victoriei, când Berthelot se întoarce în capitala României, unde constată că românii nu l‑au uitat nici pe el, nu au uitat nici Franța. Foarte emoționat, Berthelot îi scrie uneia dintre rudele sale, pe 2 decembrie: „Ieri, duminică, a fost ziua noastră de glorie. Pe de o parte, am capturat întreaga armată a lui Mackensen; soldații se predau pe capete și necondiționat. (...) Tot ieri, împreună cu regele și regina, mi‑am făcut intrarea triumfală în București, în fruntea trupelor aliate. După cum mă așteptam, entuziasmul a fost debordant (...). Regele și‑a făcut apariția în jur de ora 9 dimineața, apoi, alături de câțiva ofițeri, am pornit defilarea călare. Eu în dreapta regelui, iar regina în stânga (...). Defilarea a fost superbă, mai cu seamă în ceea ce privește trupele franceze, care s‑au prezentat într‑un mod remarcabil și au fost îndelung ovaționate de populație. (...) Sunt sărbătorit pretutindeni unde mă duc și oamenii mă consideră salvatorul României. Îți mărturisesc că lucrul acesta îmi face mare plăcere – totuși, când mergem și noi la o partidă de pescuit?”.

Generalul, însă, mai are până să se bucure de plăcerile pescuitului la undiță. Armata română de sud, sprijinită de trupele lui Berthelot, se poziționează în Transilvania începând cu data de 1 decembrie 1918... Va fi, însă, nevoie de semnarea Tratatului de la Versailles pentru ca Transilvaniei să i se recunoască, în ziua de 4 iunie 1920, statutul de teritoriu românesc.

Berthelot va rămâne în România până în mai 1919. Întors în Franța, va fi numit succesiv guvernator militar al orașelor Metz și Strasbourg. Generalul se retrage din viața activă șapte ani mai târziu, continuând să întrețină relații vii cu România, pe care o consideră „a doua sa patrie”. An de an își petrece o parte din toamnă în Transilvania, în ținutul Hunedoarei, unde, în 1922, guvernul român i‑a oferit un teren și o casă⁷.

(va urma)

Pr. Jean‑Paul Lefebvre‑Filleau*
Parohia ortodoxă Sainte Catherine d’Alexandrie din Vernon / La Chapelle‑Réanville (Eure)

* Pr. Jean‑Paul Lefebvre‑Filleau este de formație istoric. Supranumit în presă „detectivul istoriei”, a publicat mai bine de douăzeci de lucrări de specialitate, fiind distins cu Grand Prix des Écrivains de France în 1997. Ultima lui carte, Ces Français qui ont collaboré avec les nazis (Acești francezi care au colaborat cu naziștii) (Éditions du Rocher), se găsește în librării din 17 februarie 2017.

Note: