„Galileo, care deținea un adevăr științific important, s-a lepădat de el cu ușurință când acesta i-a pus viața în primejdie. Într-un anume sens, a făcut bine. Care din cei doi, pământul sau soarele, se învârte în jurul celuilalt, nu prezintă niciun interes. La drept vorbind, este o chestiune complet inutilă. În schimb, constat că mulți oameni mor pentru că cred că viața nu merită să fie trăită. […] Consider deci că sensul vieții este cea mai arzătoare chestiune.” (Albert Camus – Mitul lui Sisif)

Secolul XX a fost în același timp cel mai științific și cel mai ucigător și monstruos din istoria omenirii. Există între aceste două trăsături dominante ale secolului trecut un raport de la cauză la efect. Ceea ce numim „Åžtiință“ - termen care, nefiind însoțit de niciun adjectiv sau atribut limitativ, pare să indice o cunoaștere totală și definitivă, ce nu îngăduie nicio îndoială sau obiecție – a fost și este încă, un mit și un idol al timpurilor moderne, când tot ceea ce era a lui Dumnezeu va fi dat de acum înainte Cezarului (A. Camus – Omul revoltat): Noțiunea însăși de „Åžtiință“ reprezintă un soi de personificare mitologică […]. Există, în toate afirmațiile globale referitoare la „Åžtiință“, o mare proporție de profesiune de credință […] Åžtiința a devenit astfel un adevăr prototip, un adevăr model […]. Astfel s-a constituit un mit al determinismului universal și al unui univers total inteligibil. (Georges Gusdorf, filozof – Mit și Metafizică - Ed. Flammarion).

Încă din secolul al XVII-lea, Don Juan, în versiunea lui Molière, anunță cultul rațiunii și al formulei matematice pe care se va întemeia ideologia științifică a timpurilor moderne, care plănuiește distrugerea credinței în Dumnezeu și înlocuirea acesteia cu un sistem ateu și materialist:

SGANARELLE: Cum este posibil să nu credeți deloc în Cer? […] E un lucru ce nu-l pot suporta; […] căci trebuie să credem în ceva în această lume. Spuneți-mi, în ce credeți?
DON JUAN: Cred că doi și cu doi fac patru, Sganarelle, și că patru și cu patru fac opt.
SGANARELLE: Ce frumoasă credință și ce frumoase lucruri sfinte! După câte văd, religia domniei voastre este aritmetica!

În cursul secolelor următoare, modelul științific, fundamental raționalist și materialist – căci noțiunea modernă de „Åžtiință” acordă științelor exacte și științelor materiei supremația absolută asupra celorlalte discipline – a devenit în mentalitatea colectivă sursa supremă și incontestabilă a adevărului, aidoma unei divinități: Sub influența materialismului științific, tot ce nu poate fi văzut cu ochii sau atins cu mâna este considerat ca fiind îndoielnic sau chiar – suspectat de metafizică – devine compromițător. De acum înainte, este considerat ca fiind „științific” și deci „acceptabil”, numai ceea ce este în mod evident material sau care poate fi dedus din cauze accesibile simțurilor. […] Ce este oare, în fond, această materie atotputernică? Ea este un alt Dumnezeu creator dar lipsit de data aceasta de caracterul lui antropomorf. (C.G. Jung – Omul în căutarea sufletului său).

Într-adevăr, acest model universal care ia locul lui Dumnezeu și-a pierdut chipul omenesc, căci el întruchipează mecanica implacabilă și impersonală a legilor naturii, în fața cărora trebuie să se încline toate celalate adevăruri, credințe și valori omenești. Prin urmare, omul nu va mai fi decât o clapă de pian sau o pedală de orgă; așadar, ceea ce el înfăptuiește, nu o face din propria lui voință, ci conform legilor naturii […]. Toate acțiunile omenești vor putea fi, bine înțeles, calculate matematic după aceste legi, la fel ca și logaritmii […]. ( F.M. Dostoievski – Însemnări din subterană). Personajul povestirii citate mai sus va răspunde, două secole mai târziu, lui Don Juan și tuturor celor, tot mai numeroși, care-i împărtășesc credința raționalistă : Doi ori doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte, și nu de viață.

Căci logica abstractă, mecanică, impersonală, a calculului matematic nu ține nicidecum seamă de persoana omenească reală, vie și unică, nici de viața însăși, care este redusă la un ansamblu de legi generale și de categorii abstracte, de tip matematic: Stiința, așa cum este înțeleasă astăzi, este știința matematică a naturii care face abstracție de sensibilitate. Dar știința nu poate face abstracție de sensibilitate decât făcând abstracție de viața însăși, pe care o exclude din tematica ei, și procedând astfel, nu o poate nicidecum cunoaște. (Michel Henry, filozof creștin – Barbaria, Ed. Grasset).

Evoluția materialismului așa-zis științific – care nu are științific decât numele – a confirmat pe deplin verdictul lui Dostoievski: Doctrina materialiștilor: inerție universală și mecanica materiei, este moartea – (Meditație în fața trupului neînsuflețit al Mariei Dimitrievna). Într-adevăr, logica matematică și materialismul științific, ridicate la rang de idoli ai timpurilor moderne – vremea călăilor filozofi (A. Camus) – au dus la apariția sistemelor totalitare, aceste monstruoase uzine ucigătoare de oameni în cantități industriale, în numele unor modele ideologice abstracte și a unei mitologii materialiste care pretindea că reprezintă adevărul absolut, aidoma unei religii: Această pretenție este ceea ce se ascunde îndărătul adjectivului „științific” alipit unor discursuri politice sau ideologice pentru a afirma adevărul lor obiectiv și indiscutabil și a respinge astfel orice eventuală opoziție în beznele unei inexistențe obscurantiste sau iluzorii […]. Abia începem să recunoaștem întinderea ravagiilor pricinuite de această utilizare a științei precum o incantație magică sau bisericească. (Henri Atlan, biolog - Pe drept sau pe nedrept – Intercritică a științei și a mitului - Ed. du Seuil).

Binefacerile și avantajele de netăgăduit pe care știința ni le-a adus pe plan material, nu trebuie să ne facă să uităm stricăciunile incalculabile pe care ideologia materialistă – ce se află la temelia tuturor științelor moderne – le-a pricinuit în cugetul și în sufletul omului de astăzi, care a luat o cale cu totul contrară celei pe care ne-a arătat-o Hristos: belșugul, luxul, confortul, bunăstarea omului de carne, falsele miracole și mirajele tehnicii moderne, enorma cantitate a cunoștințelor – în cea mai mare parte inutile sau iluzorii și uneori, dăunătoare – care se acumuleză în creierul supraîncărcat al omului modern – un soi de obezitate intelectuală care-i înăbușă sufletul –, pe scurt, toate realizările și avantajele materiale aduse de progresul științelor moderne, au fost plătite cu o regresiune proporțională pe plan spiritual. Mergând pe urmele lui Iuda, omul modern l-a vândut și îl vinde în fiecare zi pe Iisus pentru un automobil, un computer, un telefon portabil… Microscoapele și telescoapele moderne cercetează străfundurile materiei și cosmosului, dar ochii spirituali ai sufletului omenesc sunt mai orbi ca niciodată. Amăgită de mirajele științelor lumești, omenirea de astăzi a luat o cale rătăcită care o îndepărtează tot mai mult de singurul adevăr real și demn de a fi cunoscut și căutat, care nu se află pe planeta Marte, nici în găurile negre ale stelelor dispărute, nici în particulele subatomice, și nicăieri altundeva decît în cuvântul Celui care a spus: Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl meu fără numai prin mine. Dacă m-ați fi cunoscut pe mine, și pe Tatăl meu l-ați fi cunoscut (Ioan 14, 6-7).

Aceasta este singura cunoaștere adevărată de care avem nevoie, tot așa cum un om suferind de o boală ucigătoare – și cu toții suntem acel om – nu trebuie să se îngrjească de nimic altceva decât de a afla un leac pentru boala lui, fără de care toate științele lumii nu sunt decât pulbere și se vor întoarce în pulbere.

În secolul lui Molière, în care credința raționalistă și materialistă a lui Don Juan anunța deja timpurile moderne, vocea marelui predicator care a fost Bossuet ne avertizează de primejdia acestei rătăciri: O omule, nu te înșela: viitorul are întorsături prea ciudate, iar pierderile și ruina intră prin prea multe locuri deodată în soarta omului, pentru a fi stăvilite peste tot. […] Există în cugetul omului o dorință avidă de veșnicie: dacă o orientăm cum trebuie, este salvarea noastră. Dar iată greșeala: omul o leagă de ceea ce-i este pe plac; dacă iubește lucrurile vremelnice, el și le închipuie ca pe ceva veșnic; de aceea el caută pretutindeni propteli pentru această zidire șubredă, propteli tot atât de șubrede ca și zidirea care i se pare că se clatină. O, omule, vezi-ți rătăcirea: dacă dorești veșnicia, caut-o atunci în ea însăși, și nu crede că vei putea alcătui temeinicia ei nezdruncinată din această apă care curge, din aceste nisipuri mișcătoare. O, veșnicie, tu nu ești decât în Dumnezeu; acolo voiesc să-mi caut sprijinul, locuința, bogăția, odihna asigurată, și în această lume și în lumea cealaltă. Amin. (Bossuet – Predică despre ambiție).

(Va urma)
Viorel Ștefăneanu (Paris)