La lupta aceasta trebuie să ia parte împreună cu noi și Dumnezeu. Fără El nimic nu ne reușește. Trebuie să lupte voința cea bună a omului. Dar trebuie și să picure sânge din trup. Să se curețe pielea cea tăbăcită a omului vechi. Să se topească precum lumânarea omul cel vechi. Căci așa cum fierul, atunci când este băgat în foc, se curăță de rugina pe care o are pe el, la fel se întâmplă și cu omul. Harul vine câte puțin și numai ce se apropie de om se topește ca ceara. În clipa aceea omul nu se mai cunoaște pe sine, deși mintea este atoatevăzătoare și de o claritate desăvârșită. În lucrarea aceea mai presus de fire nu poate să se distingă pe sine, deoarece se unește în întregime cu Dumnezeu. Atunci cade toată rugina, se desprinde pecetea cea rea. Moare omul cel vechi. Se depărtează sângele matern. Se înnoiește firea. Omul nu se schimbă după trup, căci harul luminează, întărește și înnoiește calitățile și darurile naturale ale omului. Și prinde viață Adam cel de altădată, cel făcut după chipul lui Dumnezeu.

Acum, fiindcă suntem din tată în fiu răi, desfrânați și certăreți, suntem după chipul celui rău. În starea aceasta ne‑a adus. Dar ca să se împlinească toate cele înalte este nevoie de multe. Este nevoie de postul cel mai aspru, ca să scapi de sângele matern, să se curețe trupul, să fugă murdăria. Prejudecățile pe care le are omul din copilărie să se îndepărteze de la el. Apoi, la asta să se adauge și privegherea continuă. Nu o dată sau de două ori, ci continuu, pentru a se subția mintea cea îngroșată și greoaie în mișcări. În al treilea rând, rugăciunea neîntreruptă. Cu mintea, cu cuvântul și cu inima.

Așa cum, dacă suflarea omului încetează, acesta moare, tot așa moare și sufletul fără rugăciune neîntreruptă. Căci trupul cel viu adoarme atunci când începe să fie părăsit de stăruința rugăciunii și patimile se înnoiesc. Pentru că vrăjmașul nu doarme, ci luptă continuu împotriva noastră. Precum pruncul care se zămislește în pântecele mamei și încetează a mai respira și se sufocă și moare; tot așa se întâmplă și cu zămislirea cea duhovnicească, dacă încetează lucrarea minții.

Până aici toate sunt bune. Dar nu se oprește aici lupta. Avem multe lupte de dus. Ai de luptat cu nenumărate duhuri, dintre care cel mai mare este cel al desfrânării. Acesta își întinde mrejele până la ceruri și se coboară până în adâncurile de nepătruns. Tu postești, priveghezi, strigi la Dumnezeu, plângi, suferi; dar cu lucrarea lui satana aceasta nu încetează nici măcar o clipă, căci în continuu luptă împotriva ta; foc din foc e sămânța a lui Isac, fiu al Babilonului. Tu strigi, îl cauți pe Hristos. Te lovești, plângi; dar el strigă: „vreau femeie!” – nu o zi sau un an, ci opt și zece și mai mulți ani. Până când va vedea Dumnezeu răbdarea ta – că omul ajunge până la disperare – ridică Domnul răul și se înlătură patima. Aceasta se întâmplă cu toate patimile, dar nu sunt înlăturate definitiv ca aceasta. Nici nu au o asemenea putere, deoarece sunt din afară, în timp ce patima împreunării este din fire și omul luptă să schimbe firea. Dar nu poate el să‑și schimbe firea, numai Dumnezeu o schimbă. Pentru că El este Cel care a pus hotarele firii și, deci, poate să le mute după cum voiește. Dar dacă ar fi să scriu despre fiecare patimă în parte ar însemna să scriu o carte întreagă. Pentru că, dincolo de toate acelea care luptă împotriva omului și împotriva cărora luptă omul în toată viața lui, mai sunt și acelea pe care le îngăduie Dumnezeu spre încercare. Pentru că sunt fără voia noastră, presupun multă osteneală și sunt foarte greu de biruit.

Știi ce înseamnă să nu ispitești, ci să fii ispitit? Să nu furi, ci să fii furat? Să binecuvintezi și să fii blestemat? Să fii milostiv și să te nedreptățească? Tu să lauzi și ei să te judece? Să vină fără nici un motiv și să te controleze, să strige în continuu că ești un rătăcit, toată viața ta? Și tu să știi bine că nu este așa cum spun ei? Și să vezi clar ispita care îi determină la acestea? Și tu să te căiești și să plângi ca fiind cauza tuturor, ca atunci când toate ar fi adevărate? Acestea sunt cele mai puternice. Pentru că ești luptat de aceia și lupți și tu cu tine însuți, pentru a te convinge că este așa cum spun oamenii, fără să fie în fapt așa. Să vezi că dreptatea este în întregime de partea ta și să te convingi pe tine însuți că nu ai dreptate. Aceasta este arta artelor și știința științelor. Să te biciuiești până când te vei convinge pe tine însuți să numești lumina întuneric și întunericul lumină. Să fugă de la tine orice drept. Să se stingă orice dorință de înălțare. Să devii nebun cu deplină știință. Să‑i vezi pe toți fără ca pe tine să te vadă în vreun fel cineva. Pentru că acela care va deveni duhovnicesc are control asupra tuturor, fără ca el să fie sub controlul cuiva. Pe toate le vede. Are ochii de sus și nimeni nu‑l vede. Virtutea nu are clopoțel să sune, să‑ți atragă curiozitatea, să privești, să o vezi. Este un dar nematerial al lui Dumnezeu. De ce am numit‑o har? Deoarece nu se vede, nu poate fi cuprinsă, nu poate fi închipuită, nu poate fi colorată. Dar al lui Dumnezeu. Minune de negrăit, de neînțeles și de necuprins. De aceea Domnul, mergând pe drum, arăta ca toți ceilalți oameni, El, Dumnezeu Cel adevărat. Mânca, bea, plângea. A fost numit chiar rătăcit și stăpânit de demon. Și astăzi dacă vorbește cineva despre har, despre curățirea omului lăuntric de patimi, este socotit rătăcit.

“Este rătăcit acesta!”, vei auzi imediat în spatele tău. Este complet străină de mintea omului ideea că trebuie să ne îngrijim de interiorul vasului, după cum ne spune Domnul. Acestea toate, pe scurt, sunt ca o picătură în mare. Ți le‑am scris, buna mea soră, nu pentru altceva, ci pentru că îmi scrii că vezi greșelile călugărilor și nu mai poți să ai evlavie pentru ei. N‑aș vrea ca tu să‑mi scrii aceste lucruri, pentru că ești un mădular asemănător cu ei și, prin urmare, nu ești pe deplin în afara acestor judecăți. Trebuie să treci și tu prin foc și prin apă, pentru ca astfel să se vadă valoarea ta; să se vadă cu câtă cinste ai fost cinstită din partea lui Dumnezeu, nu a oamenilor.

Oamenii nu știu să aprecieze și să cinstească. Trebuie să ne cinstească Cel care hotărăște lupta, Cel care aduce armele pentru luptă, care rânduiește lupta, care dăruiește putere, îi îmblânzește pe adversari, îi încununează pe câștigători, îi premiază cu slavă. Aceasta nu este ușor să o înveți prin cuvinte, dacă nu ai trecut prin focul încercării, nici nu o poți înțelege dacă nu ai gustat.

Așadar, smerește‑ți gândul; și să nu crezi că este ușor să te lupți cu patimile și să afli despre acestea.