Omul care s-a încredinÅ£at voinÅ£ei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Åži orice i s-ar întâmpla, el îÅŸi spune: „AÅŸa este pe placul lui Dumnezeu”. Dacă este bolnav, el gândeÅŸte: „Este un semn că această boală îmi este necesară, fără de care Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o. […] Cea mai bună lucrare duhovnicească este de a se încredinÅ£a voinÅ£ei lui Dumnezeu ÅŸi de a suporta orice încercare cu nădejde”. (Sf. Siluan – Scrieri – Despre voinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi despre libertate).

A se încredinÅ£a voinÅ£ei lui Dumnezeu este o lucrare duhovnicească ÅŸi o atitudine a omului lăuntric. Aceasta nu înseamnă nicidecum că trebuie să renunÅ£ăm la acÅ£iune ÅŸi să rămânem pasivi în faÅ£a diverselor evenimente, situaÅ£ii ÅŸi încercări cu care suntem confruntaÅ£i de-a lungul întregii noastre existenÅ£e.

Dacă ia foc casa sau mi se îmbolnăveÅŸte copilul, n-o să stau, desigur, cu braÅ£ele încruciÅŸate, sub pretext că aceasta e voia Domnului! E adevărat că acel foc sau acea boală nu s-ar fi putut produce fără îngăduinÅ£a lui Dumnezeu, dar tot atât de adevărat este că prin voinÅ£a lui Dumnezeu există ÅŸi pompieri care să stingă focul sau doctori care să-mi vindece copilul. Dar dacă pompierii nu reuÅŸesc să stingă focul sau doctorul nu-mi poate salva copilul, atunci omul lăuntric trebuie să accepte eÅŸecul omului de acÅ£iune ÅŸi să se supună cu totul voinÅ£ei lui Dumnezeu, fără să se răzvrătească, fără să se creadă nedreptăÅ£it ÅŸi fără să judece după mintea lui lumească raÅ£iunile lui Dumnezeu care nu sunt din această lume. NeÅŸtiinÅ£a noastră fiind totală faÅ£ă de înÅ£elepciunea infinită a lui Dumnezeu, supunerea noastră voinÅ£ei Lui trebuie să fie ÅŸi ea totală. Putem dori, desigur, ca lucrurile să se petreacă după judecata noastră ÅŸi după placul nostru - dorinÅ£ele omului nefiind întotdeauna în contradicÅ£ie cu voinÅ£a lui Dumnezeu -, dar dacă Dumnezeu hotărăÅŸte altfel decât vrem noi , trebuie, în orice împrejurare ÅŸi cât de grea ar fi încercarea prin care trecem, să urmăm exemplul lui Hristos în grădina Ghetsimani: „Părintele meu, de este cu putinÅ£ă, treacă de la mine paharul acesta, însă nu precum voiesc eu, ci precum voieÅŸti tu” (Matei 26,39).

Hristos reunifică în persoana Lui cugetul omului ÅŸi Duhul lui Dumnezeu pe care ÅŸarpele le-a despărÅ£it prin căderea în păcat a lui Adam. Dar aÅŸa cum omul făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu s-a condamnat el însuÅŸi la moarte, lepădându-se de Dumnezeu, tot aÅŸa, omul care făcut alianÅ£ă cu duhul celui rău, trebuie să moară – căci Dumnezeu „nu se poate în niciun chip asocia cu răul” (Părintele Sofronie) - pentru ca omul dinainte de păcat să poată reînvia ÅŸi reface alianÅ£a sa cu Tatăl ceresc. Drumul crucii, patimile, moartea ÅŸi învierea Mântuitorului, ne arată calea pe care fiecare creÅŸtin trebuie să o urmeze: „omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu el, ca să se nimicească trupul păcatului […] ÅŸi dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom ÅŸi vieÅ£ui împreună cu el, ÅŸtiind cum că Hristos, după ce a înviat din morÅ£i, nu mai moare” ( Rom. 6, 6-9).

Nimeni nu poate nădăjdui învierea ÅŸi reîntoarcerea în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu fără a merge pe urmele Mântuitorului ÅŸi a-ÅŸi purta crucea care i-a fost hărăzită de Dumnezeu: „Iată voinÅ£a Tatălui ceresc în ceea ce ne priveÅŸte: toÅ£i muritorii trebuie să-ÅŸi ducă crucea pentru a moÅŸteni viaÅ£a veÅŸnică (vezi Matei 16, 24-25) […] Dar atunci când duhul omului pătrunde în sfera luminoasă a iubirii lui Dumnezeu, Părintele nostru, toate durerile sunt uitate […] precum femeia care după ce a născut copilul, nu mai Å£ine minte durerea, de bucurie că s-a născut om pe lume” (Ioan 16,21). (Părintele Sofronie, Rugăciunea, experienÅ£ă a veÅŸniciei).

CredinÅ£a creÅŸtină consideră toate suferinÅ£ele ÅŸi nenorocirile ce se abat asupra lumii ca făcând parte din drumul crucii, al omului ÅŸi al omenirii, spre învierea noastră întru Hristos, fără de care Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit: „ÎÅ£i este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-Å£i cât de cât capul ÅŸi adu-Å£i aminte că există Dumnezeu, care se îngrijeÅŸte de tine ca un părinte ÅŸi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduinÅ£a ÅŸi cu voia Lui. Nimeni altul decât El Å£i-a trimis-o. Iar el ÅŸtie foarte bine ce, cui ÅŸi când să trimită ÅŸi când trimite, trimite spre binele aceluia care primeÅŸte suferinÅ£a. AÅŸadar, uită-te în jurul tău ÅŸi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Trei cuvinte despre purtarea crucii).

Tot ceea ce Dumnezeu trimite omului, care poate părea un lucru rău după judecata noastră lumească, conÅ£ine cu siguranÅ£ă, aidoma unui aliment sau medicament, un bine duhovnicesc, căci nimic rău nu poate veni de la Dumnezeu: „dacă voi, fiind răi, ÅŸtiÅ£i să daÅ£i daruri bune fiilor voÅŸtri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la el” (Matei 7, 11).

Dacă credem că prin însăÅŸi natura Lui, Dumnezeu săvârÅŸeÅŸte totul cu înÅ£elepciune” ÅŸi că „Dumnezeu ÅŸtie să preschimbe răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa), toată viaÅ£a noastră va fi transformată, fără a fi nevoie să schimbăm nimic. Căci, luminate de Duhul lui Dumnezeu ÅŸi văzute cu ochii credinÅ£ei, toate durerile, necazurile, neputinÅ£ele noastre, ÅŸi orice alte prilejuri de mâhnire ÅŸi suferinÅ£ă, după judecata lumească, ne vor apărea ca fiind un dar de la Dumnezeu ÅŸi o făgăduinÅ£ă de fericire veÅŸnică în împărăÅ£ia Tatălui ceresc: „FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia, […] FericiÅ£i cei ce flămânzesc ÅŸi însetoÅŸează de dreptate, că aceia se vor sătura, […] FericiÅ£i cei prigoniÅ£i pentru dreptate, că a lor este împărăÅ£ia cerurilor” ( Matei 5 – 4, 6, 10).

Predica de pe munte rezumă persoana lui Hristos, calea pe care a urmat-o ÅŸi patimile Lui în această lume, drumul crucii pe care trebuie - sau ar trebui - să-l urmeze toÅ£i cei care mărturisesc credinÅ£a creÅŸtină. Vedem însă că, în lumea de astăzi, diferenÅ£a tinde să dispară între modul de viaÅ£ă al unui creÅŸtin ÅŸi al unui necredincios. Se mai poate oare numi creÅŸtin omul societăÅ£ilor noastre de consum, care prin modul lui de a trăi, de a acÅ£iona ÅŸi de a se comporta, proclamă zi de zi: „FericiÅ£i cei ce îÅŸi petrec viaÅ£a în nepăsare, în plăceri ÅŸi ospeÅ£e îmbelÅŸugate, FericiÅ£i cei ce se ghiftuie cu toate bunătăÅ£ile acestei lumi, FericiÅ£i cei săvârÅŸesc nedreptatea ÅŸi nelegiurea pentru a-ÅŸi umple buzunarele, „FericiÅ£i cei trufaÅŸi, cei puternici, cei bogaÅ£i, cei lacomi, cei desfrânaÅ£i, că a lor este împărăÅ£ia acestei lumi”.

Nu e deloc de mirare că omul de azi nu-l poate afla pe Dumnezeu, căci „tainele lui Dumnezeu, burta plină nu le poate cunoaÅŸte: Mintea preocupată de cele lumeÅŸti nu poate pătrunde lucrările lui Dumnezeu. Lemnul umed nu ia foc Tot aÅŸa căldura dumnezeiască nu aprinde inima iubitoare de confort. Prostituata nu este legată de o singură dragoste. Tot aÅŸa, sufletul ce se leagă de multe lucruri nu este credincios învăÅ£ăturii lui Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Lumea de astăzi a luat o cale dimetral opusă învăÅ£ăturii lui Hristos ÅŸi se îndepărtează pe zi ce trece de Dumnezeu. Dar dacă omul l-a uitat pe Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a uitat pe om. El ne trimite semne ÅŸi semnale de alarmă ce vin din toate colÅ£urile lumii – uragane, inundaÅ£ii, cutremure de pământ – pentru ca omul să-ÅŸi aducă aminte „că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băÅŸtinaÅŸ în patria sa, ci ca un călător ÅŸi venetic într-o Å£ară străină ÅŸi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie” (Sf. Teofan Zăvorâtul, idem).

După catastrofa naturală care s-a abătut asupra insulei Haiti, creÅŸtinii din Port-au-Prince s-au adunat în mijlocul ruinelor ÅŸi in faÅ£a bisericii dărâmate pentru se ruga ÅŸi a cânta slava lui Dumnezeu. - înflăcărare religioasă pe care jurnaliÅŸtii televiziunii franceze au prezentat-o ca pe o înduioÅŸătoare ciudăÅ£enie locală. AceÅŸti oameni pierduseră totul, dar păstraseră esenÅ£ialul: flacăra credinÅ£ei ÅŸi legătura vie cu Dumnezeu. Ei ÅŸtiau că nenorocirea care îi lovise venea de la Dumnezeu ÅŸi că tot ce vine de la Dumnezeu, nu poate fi decât un bine. Ei ÅŸtiau de asemenea că nu putem crede în Dumnezeu numai pe jumătate. AÅŸa cum o lumină nu poate fi în acelaÅŸi timp aprinsă ÅŸi stinsă, tot aÅŸa, credinÅ£a e fie totală, fie nu este deloc.

O catastrofă asemănătoare celei din Haiti, care s-a abătut asupra Lisabonei în 1756 – un cutremur de pământ care, urmat de o inundaÅ£ie, a făcut mii de morÅ£i – a fost utilizată de Voltaire ca argument în favoarea ideilor sale anticlericale ÅŸi anticreÅŸtine: Cum oare să mai credem în înÅ£elepciunea, în dreptatea ÅŸi în mila lui Dumnezeu, în faÅ£a acestor mii de victime nevinovate? La care Rousseau a dat următorul răspuns: „Dacă Dumnezeu există, el este desăvârÅŸit, dacă este desăvârÅŸit, el este înÅ£elept, puternic ÅŸi drept; dacă este înÅ£elept ÅŸi puternic, totul este bine” (J. J. Rousseau, Scrisoare către Voltaire).