Omul care s-a încredințat voinței lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Åži orice i s-ar întâmpla, el își spune: „Așa este pe placul lui Dumnezeu”. Dacă este bolnav, el gândește: „Este un semn că această boală îmi este necesară, fără de care Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o. […] Cea mai bună lucrare duhovnicească este de a se încredința voinței lui Dumnezeu și de a suporta orice încercare cu nădejde”. (Sf. Siluan – Scrieri – Despre voința lui Dumnezeu și despre libertate).

A se încredința voinței lui Dumnezeu este o lucrare duhovnicească și o atitudine a omului lăuntric. Aceasta nu înseamnă nicidecum că trebuie să renunțăm la acțiune și să rămânem pasivi în fața diverselor evenimente, situații și încercări cu care suntem confruntați de-a lungul întregii noastre existențe.

Dacă ia foc casa sau mi se îmbolnăvește copilul, n-o să stau, desigur, cu brațele încrucișate, sub pretext că aceasta e voia Domnului! E adevărat că acel foc sau acea boală nu s-ar fi putut produce fără îngăduința lui Dumnezeu, dar tot atât de adevărat este că prin voința lui Dumnezeu există și pompieri care să stingă focul sau doctori care să-mi vindece copilul. Dar dacă pompierii nu reușesc să stingă focul sau doctorul nu-mi poate salva copilul, atunci omul lăuntric trebuie să accepte eșecul omului de acțiune și să se supună cu totul voinței lui Dumnezeu, fără să se răzvrătească, fără să se creadă nedreptățit și fără să judece după mintea lui lumească rațiunile lui Dumnezeu care nu sunt din această lume. Neștiința noastră fiind totală față de înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu, supunerea noastră voinței Lui trebuie să fie și ea totală. Putem dori, desigur, ca lucrurile să se petreacă după judecata noastră și după placul nostru - dorințele omului nefiind întotdeauna în contradicție cu voința lui Dumnezeu -, dar dacă Dumnezeu hotărăște altfel decât vrem noi , trebuie, în orice împrejurare și cât de grea ar fi încercarea prin care trecem, să urmăm exemplul lui Hristos în grădina Ghetsimani: „Părintele meu, de este cu putință, treacă de la mine paharul acesta, însă nu precum voiesc eu, ci precum voiești tu” (Matei 26,39).

Hristos reunifică în persoana Lui cugetul omului și Duhul lui Dumnezeu pe care șarpele le-a despărțit prin căderea în păcat a lui Adam. Dar așa cum omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu s-a condamnat el însuși la moarte, lepădându-se de Dumnezeu, tot așa, omul care făcut alianță cu duhul celui rău, trebuie să moară – căci Dumnezeu „nu se poate în niciun chip asocia cu răul” (Părintele Sofronie) - pentru ca omul dinainte de păcat să poată reînvia și reface alianța sa cu Tatăl ceresc. Drumul crucii, patimile, moartea și învierea Mântuitorului, ne arată calea pe care fiecare creștin trebuie să o urmeze: „omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu el, ca să se nimicească trupul păcatului […] și dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu el, știind cum că Hristos, după ce a înviat din morți, nu mai moare” ( Rom. 6, 6-9).

Nimeni nu poate nădăjdui învierea și reîntoarcerea în Împărăția lui Dumnezeu fără a merge pe urmele Mântuitorului și a-și purta crucea care i-a fost hărăzită de Dumnezeu: „Iată voința Tatălui ceresc în ceea ce ne privește: toți muritorii trebuie să-și ducă crucea pentru a moșteni viața veșnică (vezi Matei 16, 24-25) […] Dar atunci când duhul omului pătrunde în sfera luminoasă a iubirii lui Dumnezeu, Părintele nostru, toate durerile sunt uitate […] precum femeia care după ce a născut copilul, nu mai ține minte durerea, de bucurie că s-a născut om pe lume” (Ioan 16,21). (Părintele Sofronie, Rugăciunea, experiență a veșniciei).

Credința creștină consideră toate suferințele și nenorocirile ce se abat asupra lumii ca făcând parte din drumul crucii, al omului și al omenirii, spre învierea noastră întru Hristos, fără de care Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit: „Îți este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ți cât de cât capul și adu-ți aminte că există Dumnezeu, care se îngrijește de tine ca un părinte și nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduința și cu voia Lui. Nimeni altul decât El ți-a trimis-o. Iar el știe foarte bine ce, cui și când să trimită și când trimite, trimite spre binele aceluia care primește suferința. Așadar, uită-te în jurul tău și vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Trei cuvinte despre purtarea crucii).

Tot ceea ce Dumnezeu trimite omului, care poate părea un lucru rău după judecata noastră lumească, conține cu siguranță, aidoma unui aliment sau medicament, un bine duhovnicesc, căci nimic rău nu poate veni de la Dumnezeu: „dacă voi, fiind răi, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la el” (Matei 7, 11).

Dacă credem că prin însăși natura Lui, Dumnezeu săvârșește totul cu înțelepciune” și că „Dumnezeu știe să preschimbe răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa), toată viața noastră va fi transformată, fără a fi nevoie să schimbăm nimic. Căci, luminate de Duhul lui Dumnezeu și văzute cu ochii credinței, toate durerile, necazurile, neputințele noastre, și orice alte prilejuri de mâhnire și suferință, după judecata lumească, ne vor apărea ca fiind un dar de la Dumnezeu și o făgăduință de fericire veșnică în împărăția Tatălui ceresc: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia, […] Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura, […] Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor” ( Matei 5 – 4, 6, 10).

Predica de pe munte rezumă persoana lui Hristos, calea pe care a urmat-o și patimile Lui în această lume, drumul crucii pe care trebuie - sau ar trebui - să-l urmeze toți cei care mărturisesc credința creștină. Vedem însă că, în lumea de astăzi, diferența tinde să dispară între modul de viață al unui creștin și al unui necredincios. Se mai poate oare numi creștin omul societăților noastre de consum, care prin modul lui de a trăi, de a acționa și de a se comporta, proclamă zi de zi: „Fericiți cei ce își petrec viața în nepăsare, în plăceri și ospețe îmbelșugate, Fericiți cei ce se ghiftuie cu toate bunătățile acestei lumi, Fericiți cei săvârșesc nedreptatea și nelegiurea pentru a-și umple buzunarele, „Fericiți cei trufași, cei puternici, cei bogați, cei lacomi, cei desfrânați, că a lor este împărăția acestei lumi”.

Nu e deloc de mirare că omul de azi nu-l poate afla pe Dumnezeu, căci „tainele lui Dumnezeu, burta plină nu le poate cunoaște: Mintea preocupată de cele lumești nu poate pătrunde lucrările lui Dumnezeu. Lemnul umed nu ia foc Tot așa căldura dumnezeiască nu aprinde inima iubitoare de confort. Prostituata nu este legată de o singură dragoste. Tot așa, sufletul ce se leagă de multe lucruri nu este credincios învățăturii lui Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Lumea de astăzi a luat o cale dimetral opusă învățăturii lui Hristos și se îndepărtează pe zi ce trece de Dumnezeu. Dar dacă omul l-a uitat pe Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a uitat pe om. El ne trimite semne și semnale de alarmă ce vin din toate colțurile lumii – uragane, inundații, cutremure de pământ – pentru ca omul să-și aducă aminte „că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băștinaș în patria sa, ci ca un călător și venetic într-o țară străină și să caute întoarcerea în adevărata sa patrie” (Sf. Teofan Zăvorâtul, idem).

După catastrofa naturală care s-a abătut asupra insulei Haiti, creștinii din Port-au-Prince s-au adunat în mijlocul ruinelor și in fața bisericii dărâmate pentru se ruga și a cânta slava lui Dumnezeu. - înflăcărare religioasă pe care jurnaliștii televiziunii franceze au prezentat-o ca pe o înduioșătoare ciudățenie locală. Acești oameni pierduseră totul, dar păstraseră esențialul: flacăra credinței și legătura vie cu Dumnezeu. Ei știau că nenorocirea care îi lovise venea de la Dumnezeu și că tot ce vine de la Dumnezeu, nu poate fi decât un bine. Ei știau de asemenea că nu putem crede în Dumnezeu numai pe jumătate. Așa cum o lumină nu poate fi în același timp aprinsă și stinsă, tot așa, credința e fie totală, fie nu este deloc.

O catastrofă asemănătoare celei din Haiti, care s-a abătut asupra Lisabonei în 1756 – un cutremur de pământ care, urmat de o inundație, a făcut mii de morți – a fost utilizată de Voltaire ca argument în favoarea ideilor sale anticlericale și anticreștine: Cum oare să mai credem în înțelepciunea, în dreptatea și în mila lui Dumnezeu, în fața acestor mii de victime nevinovate? La care Rousseau a dat următorul răspuns: „Dacă Dumnezeu există, el este desăvârșit, dacă este desăvârșit, el este înțelept, puternic și drept; dacă este înțelept și puternic, totul este bine” (J. J. Rousseau, Scrisoare către Voltaire).