În secolele IV-V,punând în valoare organizarea politică a imperiului, Biserica a structurat un sistem mitropolitan, conferindu-i acestuia toate elementele de autonomie³. Urmând evoluția organizării de stat, structurile instituționale bisericești s-au pliat pe modelul civil, ajungându-se la sfârșitul secolului al IV-lea la o organizare supramitropolitană care a subliniat distincția între autonomia de bază, episcopală, autonomia mitropolitană și autonomia supramitropolitană consolidată în secolele V-IX în forma care a primit în timp denumirea de Pentarhie.

După căderea Imperiului Bizantin, odată cu acordarea autocefaliei Bisericii Rusiei și cu recunoașterea de fapt a autonomiei Bisericilor din Balcani, această instituție canonică se structurează ca o formă intermediară între statutul de dependență canonică și cel de au­tocefalie.

Se poate observa, de asemenea, cum pe parcursul secolelor anumite regiuni ecleziale au fost recunoscute ca autonome, Patriarhia Ecumenică fiind cea care a evidențiat diferite tipuri de autonomie și le-a încadrat canonic, fără să existe însă un consens panortodox în acest sens.

Documentul sinodal desemnează autonomia ca exprimând statutul de independență relativă a Bisericii respective în cadrul Bisericii autocefale (1). Pornind de la această for­mulare, trebuie să înțelegem că noțiunile de independență relativă și independență absolută nu pot fi privite din perspectivă juridi­că seculară, ci în sensul că Bisericile autonome au o organizare proprie în cadrul Bisericii autocefale, autocefalia fiind de fapt cea mai înaltă formă de autonomie⁴.

Textul arată că autonomia este acorda­tă în urma solicitării justificate din partea Bisericii locale respective (2a). Biserica au­tocefală are competența de a analiza în Sinod această solicitare și de a decide dacă acordă sau nu autonomia. Sinodul Bisericii autoce­fale are obligația de a preciza prin Tomosul de autonomie limitele geografice și relațiile pe care Biserica autonomă le are cu Biserica autocefală (2b). Actul canonic de proclama­re a autonomiei este comunicat Bisericilor ortodoxe surori de către primatul Bisericii autocefale (2c). Statutul de integrare a Bisericii autonome în Biserica autocefală este întărit și de faptul că relațiile interorto- doxe, intercreștine și interreligioase ale aces­teia se realizează prin intermediul Bisericii autocefale (2d), iar Întâistătătorul Bisericii autonome pomenește doar numele Întâistătătorului Bisericii autocefale de care aparține (3a), de la aceasta primind și Sfântul și Marele Mir (3c).

Documentul nu condiționează explicit atribuirea statutului de Biserică autonomă de posibilitatea constituirii unui sinod lo­cal, dar lasă să se înțeleagă acest lucru din faptul că recunoaște Bisericii autonome dreptul de a-și alege, introniza și judeca epi­scopii și doar în cazul în care ar exista inca­pacitatea Bisericii autonome de a-și asuma această responsabilitate, Biserica autocefa­lă la care se raportează o poate asista (3d).

În acest document există anumite pre­vederi care subliniază interesul textului la nivel panortodox. Acestea consolidează ro­lul de mediator al Patriarhiei Ecumenice în cazul unor conflicte jurisdicționale în care este implicată instituția autonomiei sau în cazul organizării vieții bisericești din diaspo- ra ortodoxă.

Paragraful 2f afirmă: În cazul acordării statutului de autonomie în aceeași zonă geo­grafică bisericească de către două Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea au­tonomiei din partea fiecăreia, părțile implica­te se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice so­luția canonică în legătură cu acea chestiu­ne, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.

Această formulare atrage atenția asupra apariției unor conflicte jurisdicționale și în­cearcă să găsească o soluție canonică pen­tru detensionarea relațiilor dintre Bisericile autocefale și reașezarea ordinii canonice. Rolul de mediator în aceste situații este acor­dat primatului. Chiar dacă formularea din acest paragraf pare să atribuie Patriarhiei Ecumenice capacitatea canonică de a iden­tifica în mod unilateral soluția canonică în legătură cu chestiunea respectivă, având în vedere că finalul face referire la practica pa- nortodoxă în vigoareeste evident că soluția canonică nu poate fi identificată decât con­sensual, rezolvarea prin consens a disensiu­nilor dintre Bisericile autocefale fiind de fapt practica panortodoxă în vigoarela care tre­buie să se supună de la cel mai mic până la cel mai mare, așa cum prevede canonul 34 apostolic.

În paragraful 2e este valorizată funcția primațială, de această dată în raport cu ges­tionarea organizării bisericești la nivelul di- asporei ortodoxe: În spațiul Diasporei orto­doxe, nu se înființează Biserici Autonome decât după un consens panortodox obținut de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panor­todoxe în vigoare.

Această formulare are o importanță de­osebită, deoarece, ținând cont de mențiunea anterioară conform căreia Biserica autocefa­lă are competența exclusivă de a acorda au­tonomia unei regiuni ecleziale, Bisericile or­todoxe surori asumă implicit că nici o Biserică autocefală nu are jurisdicție asupra diaspo­rei. Cu toate acestea, primului tron din Biserica Ortodoxă, cel ce are ca responsabilitate și cul­tivarea comuniunii, i se recunoaște competența de a fi vector de receptare a consensului Bisericilor autocefale în privința proclamării autonomiei pentru o regiune eclezială din diaspora ortodoxă.

Este pentru prima dată când un docu­ment panortodox, aprobat în faza pregăti­toare de către toate Bisericile autocefale, ex­primă într-un singur glas posibilitatea de a organiza biserici autonome în diaspora. În același timp, ținând cont de faptul că docu­mentul afirmă implicit că nicio Biserică au­tocefală nu este titulară a unei jurisdicții ge­nerale în diaspora ortodoxă,nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi articulată acea Biserică autonomă în comuniunea Bisericii Ortodoxe, din ce Biserică autocefală ar face parte, sau cum s-ar putea manifesta o Biserică autono­mă care nu ar fi integrată automat într-o Biserică autocefală.

În concluzie, putem sublinia faptul că documentul Sfântului și Marelui Sinod cla­rifică modul în care autonomia bisericeas­că este integrată în cadrul instituției autoce­faliei și o prezintă ca o formă de organizare într-un context eclezial și socio-cultural în care o astfel de structurare sprijină misiu­nea Bisericii. Autonomia bisericească tre­buie să fie organizată cu respectul tradiției canonice, iar neînțelegerile dintre Bisericile autocefale în privința modului de manifes­tare a acestei instituții într-o regiune oare­care trebuie să fie rezolvate prin consens, Patriarhia Ecumenică având un rol de me­diator și vector de comuniune.

Note: