Un singur lucru ne desparte de Dumnezeu și o singură cauză a pricinuit căderea lui Adam și a fiecăruia din noi: încălcarea voinței lui Dumnezeu. Această neascultare este sursa unică a tuturor păcatelor omenești. Ea este și sursa unică a răului, căci voința lui Dumnezeu este Binele absolut; sursa unică a minciunii, căci voința lui Dumnezeu este Adevărul absolut; sursa unică a tuturor nedreptăților, căci voința lui Dumnezeu este Dreptatea absolută; sursa unică a dușmăniei și vrajbei între oameni, căci voința lui Dumnezeu este Iubirea tuturor oamenilor și a tuturor viețuitoarelor; unica sursă a suferinței și a morții, căci voința lui Dumnezeu este Fericirea desăvârșită și Viața veșnică. Astfel încât, toate rugăciunile noastre, toată viața noastră duhovnicească, esența credinței și adevărului creștin, se pot rezuma în aceste patru cuvinte: facă-se voia Ta.

Voia lui Dumnezeu este prin definiție veșnică și atotputernică, fără de care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu. Atunci de ce oare cerem Tatălui ceresc să se facă voia Lui, dat fiind că nimic din univers, nici cel mai mărunt fir de iarbă, nici cel mai mic atom, nu ar  fi putut să  vină pe lume fără voia lui Dumnezeu? „Universul vine de la Dumnezeu”  și „tot ce vine de la Dumnezeu își trage esența din El”. Prin urmare „universul depinde de o singură cauză, și niciuna din realitățile care îl alcătuiesc nu își trage esența din ea însăși, ele nefiind nici propriul lor principiu, nici propria lor cauză, ci dimpotrivă, nu există decât o singură natură necreată și veșnică, întotdeauna identică cu ea însăși, având aceleași atribute, superioară oricărei gândiri pieritoare, necunoscând nicio creștere și nicio micșorare, și fiind contemplată  în afara oricărei definiții” ( Sf. Grigore de Nyssa). Voința lui Dumnezeu,  care depășește infinit puterea de înțelegere a omului, este cauza unică a tot ce există, pretutindeni prezentă, nelimitată și atotputernică: „Dumnezeu este în același timp totul și peste tot” (Sf. Grigore de Nyssa).   

Åži totuși, dacă ne rugăm Tatălui ceresc să se facă voia Sa, aceasta  nu înseamnă oare că voința lui Dumnezeu nu este nelimitată, nici atotputernică, dat fiind că există posibilitatea ca ea să fie încălcată? Într-adevăr, prin voința lui Dumnezeu, omul a fost creat liber și înzestrat cu o voință proprie, care se poate împotrivi voinței lui Dumnezeu. Această aparentă contradicție a fost exploatată de filzofii raționaliști atei (printre care Diderot și marchizul de Sade) ca un argument împotriva credinței: fie Dumnezeu este slab căci nu-și poate impune voința, și în acest caz, el nu este Dumnezeu; fie el este un Dumnezeu rău, căci răul există cu  voia lui. Acest raționament poate părea corect, dar numai raportat la scara inteligenței noastre lumești, care orbită de trufie și neținând seama de distanța incalculabilă ce desparte rațiunea  omnească – care vine din lume și este făcută pentru această lume – de înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu, se încumetă a-L judeca pe Cel fără de început și fără sfârșit, conform criteriilor făpturii muritoare. Această rătăcire prin care judecata limitată și strâmbă a omului se substituie înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu, este tocmai cauza căderii lui Adam, care voind să fie atoateștiutor precum Tatăl ceresc, a căzut în mrejele celui viclean, pricinuindu-și propria pierzare și cea a întregului neam omenesc. Dat fiind că suntem cu toții copiii lui Adam, avem tendința de a reproduce același păcat, fără să ne mai dăm seama, de fiecare dată – adică de o mie de ori pe zi! – când judecăm pe semenii noștri și evenimentele din viața personală și socială sau din lume, ca și cum am avea cunoașterea totală a binelui și răului, cu alte cuvinte, ca și cum am fi Dumnezeu. Televiziunea și presa, scrisă sau vorbită, ne indică  ceea ce trebuie să credem și cum să judecăm fiecare eveniment, conform normelor colective ale rațiunii omenești – aflată de cele mai multe ori sub influența diverselor curente ideologice și mode culturale – și conform cunoștințelor noastre fragmentare și înguste, limitate în spațiu și timp, care ne par totuși suficiente pentru a înțelege totul, a explica totul, a judeca totul… Åži totuși, fiind creștini, știm cât se poate de bine – dar o uităm de fiecare dată când e vorba de propria noastră judecată – că „înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”, dat fiind că „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nu poate să le înțeleagă, fiindcă trebuie judecate duhovnicește” (1 Cor. 3, 19 ; 2,14). Iar a judeca duhovnicește orice lucru înseamnă a pune mai presus de judecata omului lumesc voința Tatălui ceresc și a avea o încredere nelimitată și necondiționată în Dumnezeu, care este - și nu poate fi altceva - Binele absolut, Adevărul absolut, Dreptatea absolută. De aceea „tot ce nu vine din credință e păcat” (Rom. 14,23), iar acest păcat este de aceeași natură cu cel al lui Adam.

Cunoașterea intelectuală nu este decât o etapă, desigur necesară, dar insuficientă pentru a ne apropia de Dumnezeu, pe care nu-l putem afla decât prin credință: „Cunoașterea este o treaptă prin care ne ridicăm la înălțimea credinței. Dar când am ajuns în apropierea credinței,  nu mai avem nevoie de cunoaștere” (Sf. Isaac Sirul).

Credința este un mod de cunoaștere infinit superior rațiunii căci ea cuprinde, ca și dragostea, totalitatea ființei. Tot așa cum „este cu neputință să privim cu un ochi cerul și cu celălalt pământul” ( Sf. Ioan Scărarul),  nu putem să păstrăm judecata noastră omenească și să primim în același timp Duhul lui Dumnezeu: „Dacă vezi că cunoașterea omenească predomină în tine, și dacă la cea mai mică tulburare îți pierzi firea și deznădăjduiești, vei ști  că ești încă lipsit de credință și că, prin urmare, nu-ți pui toată nădejdea în Domnul și nu crezi că El te poate mântui de orice rău” ( Iosif  Isihastul – ibid.).

Åžarpele care a sădit în cugetul lui Adam sămânța îndoielii și a neîncrederii în Dumnezeu, destrămând unitatea spirituală a omului pământesc cu Tatăl ceresc, este încă viu în cugetul și inima fiecăruia dintre noi. De aici provin tendințele noastre contradictorii,  conflictele noastre lăuntrice și dezbinarea permanentă între gândurile și voințele potrivnice care se războiesc în cugetul nostru. Căci, după căderea lui Adam „există  trei principii ale gândurilor noastre: Dumnezeu, demonul și noi înșine”. Astfel încât „trebuie să fim în permanență conștienți de  această triplă cauză a gândurilor noastre” (Sf. Ioan Casian).

Pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu și a o deosebi de propria noastră voință, este suficient să acceptăm ceea ce ne dă Dumnezeu aici și acum, fie că este sau nu pe placul nostru,  fără să ne văicărim, fără să ne revoltăm și fără să ne imaginăm ceea ce ar fi trebuit să fie după dorința noastră și propria noastră judecată. De fiecare dată când voința lui Dumnezeu se împotrivește voinței omului, Dumnezeu are dreptate și omul se înșeală. Tot ce vine de la Dumnezeu e bine căci „Dumnezeu știe să preschimbe răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa). Dimpotrivă, diavolul, care se poate preface în înger de lumină (2 Cor. 11, 14), măgulește trufia și voința noastră proprie, transformând astfel chiar și faptele noastre aparent bune în unelte ale răului, așa cum bine spune cunoscutul dicton francez: „Iadul este pavat cu intenții bune”. Căci fără ajutorul lui Dumnezeu, omul nu este în stare să facă binele: „De voit voiesc, dar de lucrat binele nu-l lucrez. Căci nu binele pe care îl vreau, îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.”„Åži atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine” (Rom. 7, 17-19).

Încălcând voința lui Dumnezeu, omul devine incapabil să mai facă binele, căci Duhul lui Dumnezeu este izvorul unic al binelui și în afara Lui binele nu poate exista: „Binele de orișice fel își trage obârșia de la Dumnezeu. (…)Tot binele pe care l-ai putut gândi, spune sau înfăptui, totul este un dar de la Dumnezeu, prin noi înșine nu posedăm  nimic” (Iosif Isihastul – ibid.). Orice voință care nu vine de la Dumnezeu este fie dăunătoare fie neputincioasă. De aceea „cei care doresc să cunoască voința lui Dumnezeu trebuie mai întâi să o înfrângă pe a lor” (Sf. Ioan Scărarul): „Când vii în fața lui Dumnezeu prin rugăciune, să fii în gândul tău precum furnica, precum ceea ce se târăște pe pământ, precum un prunc care gângăvește. Åži nu spune nimic în fața Lui pe care să pretinzi că-l știi. Ci aproprie-te de Dumnezeu cu o inimă de copil” (Sf. Isaac Sirul).

( Va urma )

Viorel Åžtefăneanu (Paris)