Un singur lucru ne desparte de Dumnezeu ÅŸi o singură cauză a pricinuit căderea lui Adam ÅŸi a fiecăruia din noi: încălcarea voinÅ£ei lui Dumnezeu. Această neascultare este sursa unică a tuturor păcatelor omeneÅŸti. Ea este ÅŸi sursa unică a răului, căci voinÅ£a lui Dumnezeu este Binele absolut; sursa unică a minciunii, căci voinÅ£a lui Dumnezeu este Adevărul absolut; sursa unică a tuturor nedreptăÅ£ilor, căci voinÅ£a lui Dumnezeu este Dreptatea absolută; sursa unică a duÅŸmăniei ÅŸi vrajbei între oameni, căci voinÅ£a lui Dumnezeu este Iubirea tuturor oamenilor ÅŸi a tuturor vieÅ£uitoarelor; unica sursă a suferinÅ£ei ÅŸi a morÅ£ii, căci voinÅ£a lui Dumnezeu este Fericirea desăvârÅŸită ÅŸi ViaÅ£a veÅŸnică. Astfel încât, toate rugăciunile noastre, toată viaÅ£a noastră duhovnicească, esenÅ£a credinÅ£ei ÅŸi adevărului creÅŸtin, se pot rezuma în aceste patru cuvinte: facă-se voia Ta.

Voia lui Dumnezeu este prin definiÅ£ie veÅŸnică ÅŸi atotputernică, fără de care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu. Atunci de ce oare cerem Tatălui ceresc să se facă voia Lui, dat fiind că nimic din univers, nici cel mai mărunt fir de iarbă, nici cel mai mic atom, nu ar  fi putut să  vină pe lume fără voia lui Dumnezeu? „Universul vine de la Dumnezeu”  ÅŸi „tot ce vine de la Dumnezeu îÅŸi trage esenÅ£a din El”. Prin urmare „universul depinde de o singură cauză, ÅŸi niciuna din realităÅ£ile care îl alcătuiesc nu îÅŸi trage esenÅ£a din ea însăÅŸi, ele nefiind nici propriul lor principiu, nici propria lor cauză, ci dimpotrivă, nu există decât o singură natură necreată ÅŸi veÅŸnică, întotdeauna identică cu ea însăÅŸi, având aceleaÅŸi atribute, superioară oricărei gândiri pieritoare, necunoscând nicio creÅŸtere ÅŸi nicio micÅŸorare, ÅŸi fiind contemplată  în afara oricărei definiÅ£ii” ( Sf. Grigore de Nyssa). VoinÅ£a lui Dumnezeu,  care depăÅŸeÅŸte infinit puterea de înÅ£elegere a omului, este cauza unică a tot ce există, pretutindeni prezentă, nelimitată ÅŸi atotputernică: „Dumnezeu este în acelaÅŸi timp totul ÅŸi peste tot” (Sf. Grigore de Nyssa).   

Åži totuÅŸi, dacă ne rugăm Tatălui ceresc să se facă voia Sa, aceasta  nu înseamnă oare că voinÅ£a lui Dumnezeu nu este nelimitată, nici atotputernică, dat fiind că există posibilitatea ca ea să fie încălcată? Într-adevăr, prin voinÅ£a lui Dumnezeu, omul a fost creat liber ÅŸi înzestrat cu o voinÅ£ă proprie, care se poate împotrivi voinÅ£ei lui Dumnezeu. Această aparentă contradicÅ£ie a fost exploatată de filzofii raÅ£ionaliÅŸti atei (printre care Diderot ÅŸi marchizul de Sade) ca un argument împotriva credinÅ£ei: fie Dumnezeu este slab căci nu-ÅŸi poate impune voinÅ£a, ÅŸi în acest caz, el nu este Dumnezeu; fie el este un Dumnezeu rău, căci răul există cu  voia lui. Acest raÅ£ionament poate părea corect, dar numai raportat la scara inteligenÅ£ei noastre lumeÅŸti, care orbită de trufie ÅŸi neÅ£inând seama de distanÅ£a incalculabilă ce desparte raÅ£iunea  omnească – care vine din lume ÅŸi este făcută pentru această lume – de înÅ£elepciunea infinită a lui Dumnezeu, se încumetă a-L judeca pe Cel fără de început ÅŸi fără sfârÅŸit, conform criteriilor făpturii muritoare. Această rătăcire prin care judecata limitată ÅŸi strâmbă a omului se substituie înÅ£elepciunii infinite a lui Dumnezeu, este tocmai cauza căderii lui Adam, care voind să fie atoateÅŸtiutor precum Tatăl ceresc, a căzut în mrejele celui viclean, pricinuindu-ÅŸi propria pierzare ÅŸi cea a întregului neam omenesc. Dat fiind că suntem cu toÅ£ii copiii lui Adam, avem tendinÅ£a de a reproduce acelaÅŸi păcat, fără să ne mai dăm seama, de fiecare dată – adică de o mie de ori pe zi! – când judecăm pe semenii noÅŸtri ÅŸi evenimentele din viaÅ£a personală ÅŸi socială sau din lume, ca ÅŸi cum am avea cunoaÅŸterea totală a binelui ÅŸi răului, cu alte cuvinte, ca ÅŸi cum am fi Dumnezeu. Televiziunea ÅŸi presa, scrisă sau vorbită, ne indică  ceea ce trebuie să credem ÅŸi cum să judecăm fiecare eveniment, conform normelor colective ale raÅ£iunii omeneÅŸti – aflată de cele mai multe ori sub influenÅ£a diverselor curente ideologice ÅŸi mode culturale – ÅŸi conform cunoÅŸtinÅ£elor noastre fragmentare ÅŸi înguste, limitate în spaÅ£iu ÅŸi timp, care ne par totuÅŸi suficiente pentru a înÅ£elege totul, a explica totul, a judeca totul… Åži totuÅŸi, fiind creÅŸtini, ÅŸtim cât se poate de bine – dar o uităm de fiecare dată când e vorba de propria noastră judecată – că „înÅ£elepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”, dat fiind că „omul firesc nu primeÅŸte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, ÅŸi nu poate să le înÅ£eleagă, fiindcă trebuie judecate duhovniceÅŸte” (1 Cor. 3, 19 ; 2,14). Iar a judeca duhovniceÅŸte orice lucru înseamnă a pune mai presus de judecata omului lumesc voinÅ£a Tatălui ceresc ÅŸi a avea o încredere nelimitată ÅŸi necondiÅ£ionată în Dumnezeu, care este - ÅŸi nu poate fi altceva - Binele absolut, Adevărul absolut, Dreptatea absolută. De aceea „tot ce nu vine din credinÅ£ă e păcat” (Rom. 14,23), iar acest păcat este de aceeaÅŸi natură cu cel al lui Adam.

CunoaÅŸterea intelectuală nu este decât o etapă, desigur necesară, dar insuficientă pentru a ne apropia de Dumnezeu, pe care nu-l putem afla decât prin credinÅ£ă: „CunoaÅŸterea este o treaptă prin care ne ridicăm la înălÅ£imea credinÅ£ei. Dar când am ajuns în apropierea credinÅ£ei,  nu mai avem nevoie de cunoaÅŸtere” (Sf. Isaac Sirul).

CredinÅ£a este un mod de cunoaÅŸtere infinit superior raÅ£iunii căci ea cuprinde, ca ÅŸi dragostea, totalitatea fiinÅ£ei. Tot aÅŸa cum „este cu neputinÅ£ă să privim cu un ochi cerul ÅŸi cu celălalt pământul” ( Sf. Ioan Scărarul),  nu putem să păstrăm judecata noastră omenească ÅŸi să primim în acelaÅŸi timp Duhul lui Dumnezeu: „Dacă vezi că cunoaÅŸterea omenească predomină în tine, ÅŸi dacă la cea mai mică tulburare îÅ£i pierzi firea ÅŸi deznădăjduieÅŸti, vei ÅŸti  că eÅŸti încă lipsit de credinÅ£ă ÅŸi că, prin urmare, nu-Å£i pui toată nădejdea în Domnul ÅŸi nu crezi că El te poate mântui de orice rău” ( Iosif  Isihastul – ibid.).

Åžarpele care a sădit în cugetul lui Adam sămânÅ£a îndoielii ÅŸi a neîncrederii în Dumnezeu, destrămând unitatea spirituală a omului pământesc cu Tatăl ceresc, este încă viu în cugetul ÅŸi inima fiecăruia dintre noi. De aici provin tendinÅ£ele noastre contradictorii,  conflictele noastre lăuntrice ÅŸi dezbinarea permanentă între gândurile ÅŸi voinÅ£ele potrivnice care se războiesc în cugetul nostru. Căci, după căderea lui Adam „există  trei principii ale gândurilor noastre: Dumnezeu, demonul ÅŸi noi înÅŸine”. Astfel încât „trebuie să fim în permanenÅ£ă conÅŸtienÅ£i de  această triplă cauză a gândurilor noastre” (Sf. Ioan Casian).

Pentru a cunoaÅŸte voia lui Dumnezeu ÅŸi a o deosebi de propria noastră voinÅ£ă, este suficient să acceptăm ceea ce ne dă Dumnezeu aici ÅŸi acum, fie că este sau nu pe placul nostru,  fără să ne văicărim, fără să ne revoltăm ÅŸi fără să ne imaginăm ceea ce ar fi trebuit să fie după dorinÅ£a noastră ÅŸi propria noastră judecată. De fiecare dată când voinÅ£a lui Dumnezeu se împotriveÅŸte voinÅ£ei omului, Dumnezeu are dreptate ÅŸi omul se înÅŸeală. Tot ce vine de la Dumnezeu e bine căci „Dumnezeu ÅŸtie să preschimbe răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa). Dimpotrivă, diavolul, care se poate preface în înger de lumină (2 Cor. 11, 14), măguleÅŸte trufia ÅŸi voinÅ£a noastră proprie, transformând astfel chiar ÅŸi faptele noastre aparent bune în unelte ale răului, aÅŸa cum bine spune cunoscutul dicton francez: „Iadul este pavat cu intenÅ£ii bune”. Căci fără ajutorul lui Dumnezeu, omul nu este în stare să facă binele: „De voit voiesc, dar de lucrat binele nu-l lucrez. Căci nu binele pe care îl vreau, îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârÅŸesc.”„Åži atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieÅŸte în mine” (Rom. 7, 17-19).

Încălcând voinÅ£a lui Dumnezeu, omul devine incapabil să mai facă binele, căci Duhul lui Dumnezeu este izvorul unic al binelui ÅŸi în afara Lui binele nu poate exista: „Binele de oriÅŸice fel îÅŸi trage obârÅŸia de la Dumnezeu. (…)Tot binele pe care l-ai putut gândi, spune sau înfăptui, totul este un dar de la Dumnezeu, prin noi înÅŸine nu posedăm  nimic” (Iosif Isihastul – ibid.). Orice voinÅ£ă care nu vine de la Dumnezeu este fie dăunătoare fie neputincioasă. De aceea „cei care doresc să cunoască voinÅ£a lui Dumnezeu trebuie mai întâi să o înfrângă pe a lor” (Sf. Ioan Scărarul): „Când vii în faÅ£a lui Dumnezeu prin rugăciune, să fii în gândul tău precum furnica, precum ceea ce se târăÅŸte pe pământ, precum un prunc care gângăveÅŸte. Åži nu spune nimic în faÅ£a Lui pe care să pretinzi că-l ÅŸtii. Ci aproprie-te de Dumnezeu cu o inimă de copil” (Sf. Isaac Sirul).

( Va urma )

Viorel Åžtefăneanu (Paris)