Însă această slujire nu-l împiedica de la lucrarea sfintelor virtuÅ£i evangheliceÅŸti. La vârsta de optsprezece ani, pe când se afla în garnizoană la Amiens, în Galia, a întâlnit într-o zi de iarnă un om sărman, gol ÅŸi tremurând de frig la porÅ£ile oraÅŸului. Cum ni­mănui nu i se făcea milă la vederea acestuia, robul lui Dumnezeu Martin, deÅŸi nu pur­ta pe el decât mantaua, pentru că dăduse deja de pomană tot ce avea, ÅŸi-a scos sabia, a tăiat mantaua pe din două ÅŸi a dat o jumătate sărmanului, iar cu cealaltă s-a acoperit pe sine, nebăgând în seamă batjocurile celor din jur. În noaptea următoare L-a văzut în vis pe Hristos, îmbrăcat cu jumătatea de manta pe care tânărul o dăruise săracului, ÅŸi L-a auzit zicând mulÅ£imii de îngeri care-L înconjurau: „Martin, catehumen fiind încă, M-a acoperit cu acest veÅŸmânt"

Martin a fost botezat la puÅ£ină vreme după aceea ÅŸi a voit să părăsească de îndată oastea pentru a se face călugăr. Însă a trebuit să se supună voinÅ£ei tribunului său ÅŸi a rămas în lume, deÅŸi în inima sa era monah. Nu a dobândit eliberarea decât după ani îndelungaÅ£i, când devenise ofiÅ£er în garda imperială (iulie 356). Atunci s-a grăbit să meargă la Poitiers, pentru a se face ucenic al marelui sfânt Ilarie [13 ianuarie], icoa­na Sfântului Atanasie în Apus, care, îna­inte de a fi surghiunit în Frigia, i-a dat ascultarea de a alunga demonii ÅŸi binecu­vântarea sa pentru a trăi în sihăstrie. Până să-ÅŸi înceapă viaÅ£a de nevoinÅ£ă, Martin a plecat în Panonia, ca să le ducă Vestea cea Bună a Evangheliei bătrânilor săi părinÅ£i. A adus-o la credinÅ£ă pe mama lui ÅŸi, găsind aceste Å£inuturi ale Iliriei pline de urmele arianismului, s-a avântat aproape de unul singur în lupta împotriva ereticilor, ca ucenic credincios al părintelui său duhov­nicesc, Ilarie.

După ce a îndurat multe suferinÅ£e, a re­venit în Italia, la Milano, unde a aflat că Biserica galilor căzuse pradă tulburărilor după surghiunul Sfântului Ilarie. De aceea, s-a hotărât să rămână pe loc, într-o chilie singuratică, pentru a se dărui în sfârÅŸit vieÅ£ii de rugăciune după care tânjea de atâÅ£ia ani. Dar ÅŸi aici a avut de luptat cu arienii ÅŸi, alun­gat din oraÅŸ de episcopul eretic de Milano, AuxenÅ£iu, s-a sălăÅŸluit pe o mică insulă de pe coasta Liguriei, Gallinaria.

De îndată ce a aflat că Sfântul Ilarie se în­torsese la Poitiers, Martin a alergat să i se alăture ÅŸi s-a aÅŸezat în- tr-o chilie strâmtă la Liguge, un loc aflat la opt kilometri de oraÅŸ. ViaÅ£a monastică din Galia abia atunci lua fi­inÅ£ă, iar Sfântul Martin a fost, practic, începă­torul ei. Dar râvna sa pentru lucrarea sfinte­lor virtuÅ£i ÅŸi pentru ru­găciune i-a îngăduit să atingă curând ÅŸtiinÅ£a călugărilor celor mai înaintaÅ£i din Răsărit, ÅŸi alÅ£i căutători ai vieÅ£ii îngereÅŸti n-au întârziat să vină la el pentru a-i deveni ucenici.

După vreo zece ani, rămânând gol sca­unul episcopal de la Tours, clerul si credincioÅŸii oraÅŸului au reuÅŸit, printr-o stratagemă, să-l smulgă pe robul lui Dumnezeu din singurătate ÅŸi să-l pună episcop împotriva voinÅ£ei sale (371). Însă această nouă stare nu l-a făcut să schim­be nimic din felul său de a trăi: aceeaÅŸi smerenie a sufletului, aceeaÅŸi sărăcie a veÅŸmintelor ÅŸi a hranei. „Avea toată dem­nitatea unui episcop, dar fără a lăsa felul de vieÅ£uire ÅŸi virtutea unui călugăr”, scrie biograful său, Sulpiciu Sever². Sfântul Martin nu a primit nici a locui în somp­tuoasa reÅŸedinÅ£ă episcopală, ci s-a aÅŸezat într-o chilie din apropierea bisericii. Dar, cum acolo era fără încetare tulburat de la sfintele sale lucrări de numeroÅŸi vizitatori, s-a retras într-o sihăstrie aflată într-un loc pustiu, la două leghe de oraÅŸ. Acest loc avea să devină mai apoi faimoasa mănăs­tire de la Marmoutier. Episcopul trăia în- tr-o chilie de lemn, ÅŸi mulÅ£i fraÅ£i care s-au alăturat lui ÅŸi-au făcut sălaÅŸ în peÅŸterile muntelui ce se înălÅ£a lângă aceasta. Erau acolo aproape optzeci de monahi care tră­iau într-o sărăcie evanghelică desăvârÅŸită. Neavând nimic al lor, erau uniÅ£i prin iubi­re frăÅ£ească ÅŸi lucrau în fiece zi numai atât cât era necesar pentru a acoperi nevoile lor, căci îÅŸi petreceau restul timpului în ru­găciune neîncetată, sub călăuzirea părin­tească a Sfântului Martin.

DeÅŸi iubitor de singurătate, robul lui Dumnezeu era un episcop dăruit pe de­plin misiunii sale apostolice în acea Galie numai în parte creÅŸtinată. Dacă Evanghelia pătrunsese în oraÅŸe, satele se aflau încă sub stăpânirea cultelor idolatre ÅŸi a superstiÅ£iilor. Martin a fost cel care a în­temeiat primele parohii săteÅŸti din dioceza sa. Străbătea satele răspândind vestea Mântuirii, întărind adevărul cuvintelor rostite prin numeroase minuni ÅŸi înduple­când populaÅ£iile păgâne să-ÅŸi distrugă sin­gure templele idoleÅŸti ÅŸi să le înlocuiască cu biserici. Faima de vindecător a Episcopului de Tours s-a întins dincolo de graniÅ£ele diocezei, astfel că a fost nu­mit „Apostolul satelor” Peste tot pe unde trecea sporeau minunile, bolnavii se vin­decau, morÅ£ii înviau, necredincioÅŸii des­copereau credinÅ£a, ca ÅŸi cum Hristos ÎnsuÅŸi ar fi fost iarăÅŸi de faÅ£ă în persoana sfântu­lui episcop.

Renumele său crescuse într-atât încât era ascultat chiar de către cei mari. În trei rânduri, s-a dus la Trier, reÅŸedinÅ£a Împă­ratului Apusului, pentru a mijloci în fa­voarea poporului său ori pentru a obÅ£ine de la Împăratul Maxim – care a uzurpat puterea între 383 ÅŸi 388 – iertare pentru anumiÅ£i eretici din tabăra lui Priscilian, care fuseseră osândiÅ£i la moarte. Sfântul ierarh păstra la curte aceeaÅŸi atitudine no­bilă ÅŸi sigură de sine care vădea apropie­rea sa de Dumnezeu ÅŸi nu se temea să-i arate împăratului întâietatea demnităÅ£ii de episcop asupra puterii pământeÅŸti, ceea ce a făcut-o pe împărăteasă să-l admire în asemenea măsură, încât a voit să-l ser­vească ea însăÅŸi la masă, ca o slujitoare smerită. Printre Å£ărani ca si la curte, în sin­gurătatea mănăstirii ca si în episcopia sa, Sfântul Martin dădea mereu dovadă de o smerenie si o milostenie pilduitoare. Stă­ruind pururea în post si rugăciune, „avân­tul sufletului său era fără încetare întors către ceruri”. „Niciodată Martin nu a lăsat să treacă un ceas, o clipă măcar fără rugă­ciune sau fără citirea Sfintelor Scripturi. Fie citind, fie în orice lucrare a sa, nu în­ceta a se ruga lui Dumnezeu... Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se sau tulburându-se, nici mâhnindu-se, nici râzând. Me­reu acelaÅŸi, egal cu sine, cu chipul strălu­cind de o bucurie cerească, părea că nu se supune legilor firii omeneÅŸti. Iar în gura sa, nimic altceva decât Numele lui Hristos; în sufletul său, numai iubire, pace ÅŸi milostivire”³.

Asemenea lui Hristos ÅŸi credincioÅŸilor Săi ucenici, sfântul a trebuit însă să îndu­re încercări din partea unora dintre cei­lalÅ£i episcopi, care pizmuiau trecerea de care se bucura atât pe lângă cei mari, cât ÅŸi printre oamenii din popor. Martin a răb­dat clevetirile, batjocura, învinuirile ne­drepte, chiar ÅŸi din partea unor apropiaÅ£i ai săi, fără a se despărÅ£i vreodată de seni­nătatea ÅŸi milostivirea sa firească. Ducându-se într-o zi, în ciuda vârstei sale de optzeci ÅŸi unu de ani, într-una dintre parohiile de la Å£ară pentru a-i împăca pe preoÅ£ii de aco­lo, sfântul episcop a căzut bolnav. I-a adu­nat atunci pe ucenici ÅŸi le-a vestit moar­tea lui apropiată. Dar cum aceÅŸtia plângeau ÅŸi îl rugau să nu-i lase orfani, Martin le-a răspuns întorcându-se către Domnul: „Doamne, dacă sunt încă de folos Bisericii Tale, nu mă dau la o parte de la suferinÅ£e. Facă-se voia Ta!”. Nevoind să primească îngrijiri, a stăruit până la sfârÅŸit în rugă­ciune. Întins pe un pat de cenuÅŸă, purtând o cămaÅŸă aspră de păr, spunea: „Nu se cu­vine ca un creÅŸtin să moară altfel decât în cenuÅŸă. Dacă v-aÅŸ da altă pildă, aÅŸ păcă­tui” Åži, cum diavolul i s-a arătat pentru a-l ispiti pentru ultima oară, sfântul l-a bat­jocorit, spunând: „Nu vei găsi nimic al tău în mine, blestematule! Eu mă voi duce în sânurile lui Avraam”. Åži, rostind aceste cu­vinte, îÅŸi dădu sufletul lui Dumnezeu. Atunci chipul i se lumină ca al unui înger. „ÎnfăÅ£iÅŸarea sa era astfel, că părea să se ara­te în lumina învierii ce va să vină ÅŸi în fi­rea unui trup transfigurat”⁴

Sfântul episcop a adormit întru Dom­nul la 8 noiembrie 397. Trupul i-a fost de îndată mutat la Tours, unde a avut loc în­groparea sa în ziua de 11 noiembrie, în prezenÅ£a unui mare număr de credincioÅŸi veniÅ£i din oraÅŸele ÅŸi satele dimprejur. Sfân­tul Martin a fost primul mărturisitor (fără a fi fost ÅŸi mucenic) cinstit de popor în Apus. MoaÅŸtele sale au atras la Tours, timp de veacuri întregi, mulÅ£imi de pelerini. Este considerat sfântul ocrotitor al FranÅ£ei.

Extras din Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna noiembrie