„Cel ce gândește cele pământești, nu cele de Sus, prin însuși acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl disprețuiește și îl nesocotește. Deci oricum ți-ai întoarce gândirea, omule, ai de ales între două lucruri: ori să iubești cuvântul lui Dumnezeu și să lași lumea, ori să lași cuvântul lui Dumnezeu și să te lipești de lume – iar de amândouă este cu neputință să te ții, pentru că sunt potrivnice între ele. Cuvântul lui Dumnezeu ne întoarce inima de la lume, iar lumea ne-o întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu.”

(Sfântul Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creștinului față de sine însuși”).

Epoca modernă a născocit, între alte aberații, un nou soi de spiritualitate, hibridă și denaturată, care pretinde că putem împăca foarte bine duhul acestei lumi și Duhul lui Dumnezeu, voința și poftele omului de carne și viața duhovnicească,  în pofida cuvântului lui Hristos care ne avertizează în mod cât se poate de lămurit: „Nimeni nu poate sluji doi stăpâni. (…) Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” (Matei 6, 24).   

Astfel, predicatorul american Neale Donald Walsh, care duce această tendință până la o limită învecinată cu caricatura, ne încredințează, într-o carte care a cunoscut un succes internațional, că Dumnezeu nu așteaptă nimic de la noi, și că, deci, fiecare poate trăi după placul lui, fără să se teamă de judecata lui Dumnezeu și fără să se sinchisească de mântuirea sufletului: „Ce voiește Dumnezeu ? Nimic. Cine este adversarul lui Dumnezeu ? Nimeni.”(…) „Dacă Dumnezeu nu voiește nimic, atunci sunteți cu desăvârșire liberi să vă făuriți viața pe care o doriți.” (…) „Singura Regulă a singurului Dumnezeu este că fiecare este Propria sa  Regulă.”. „Aceasta înseamnă că ceea ce voiți este ceea ce voiește Dumnezeu.” (N.D. Walsh – „Ceea ce voiește Dumnezeu”).

Cu alte cuvinte, fiecare este propriul lui dumnezeu, iar Dumnezeu nu mai este nimeni și nu mai servește la nimic! Putem lesne recunoaște adevăratul stăpân care vorbește prin gura slujitorului său, și care, deghizat ca de obicei în înger de lumină (2 Cor. 11, 14), nu face decât să reînnoiască sub o formă modernă promisiunea mincinoasă a șarpelui: „(…) veți fi ca Dumnezeu.” (Fac. 3, 5). 

Faptul că o doctrină atât de smintită, în care trufia diavolească se înfrățește cu prostia omenească, a aflat o audiență atât de largă și a fost tradusă în mai multe limbi (printre care și franceza: Ed. Guy Trédaniel, 2005) arată în mod vădit haosul spiritual (și dezordinea mintală !) care bântuie în lumea de astăzi unde Mamona ademeneșete mulțimile în numele lui Dumnezeu, și Antihrist grăiește în numele lui Hristos. Această inversare satanică a valorilor, anunțată de Nietzsche – care măcar era mai cinstit decât predicatorul de mai sus, recunoscând în mod deschis că este purtătorul de cuvânt al lui Antihrist –, s-a întins în lume ca o molimă și constituie în zilele noastre tendința dominantă a culturii mondiale, fiind cauza unică a tuturor smintelilor și nenorocirilor, trecute, prezente și fără îndoială viitoare, ale omenirii moderne: „Vai de cei ce numesc răul bine, și binele rău, care spun că întunericul este lumină, și lumina întuneric.” (Isaia 5, 20).

Avertismentul proorocului Isaia nu a fost niciodată mai actual decât în zilele noastre, când poftele omului de carne și bunurile lumești sunt puse mai presus de toate, fapt care nu mai miră pe nimeni și care pare cât se poate de normal, dat fiind că profeții mincinoși ai timpurilor moderne  au  propovăduit și răspândit credința că dincolo de lumea vizibilă nu există nimic: „(…) lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi – iar îndărătul lor nu se află nimic.” (J.-P.Sartre – „Greața”). Åži tot nimic deasupra minții omenești: „Nu există nicio autoritate mai presus de rațiune.” (S. Freud – „Viitorul unei iluzii”).

Nicicând spiritul omenesc nu a căzut atât de jos decât atunci când a voit să se ridice deasupra lui Dumnezeu, și nicicând nebunia oamenilor nu a atins asemenea proporții decât atunci când rațiunea omenească s-a autoproclamat călăuza supremă și salvatoarea omenirii, în locul lui Hristos.

Confuzia între duhul acestei lumi și Duhul lui Dumnezeu, între voința omului de carne și voința lui Dumnezeu, și inversarea diavolească a valorilor ce rezultă din această confuzie, se manifestă în zilele noastre în mod deschis și la scară planetară, luând proporții de masă fără precedent, dar ele nu sunt nicidecum o noutate, nici o invenție a timpurilor moderne. Păcatul săvârșit de Adam, și reînnoit de toți urmașii lui, provine din răsturnarea ierarhiei orânduite de Dumnezeu, printr-o inversare satanică a valorilor, care pretinde în mod mincinos că omul poate deveni egalul lui Dumnezeu, înșelăciune prin care șarpele pune stăpânire pe sufletul omenesc, devenind noul tată al omenirii căzute în păcat.

Lumea în care trăim nu este cea făcută de Dumnezeu, tot așa cum omul căzut în păcat nu este cel creat și voit de Dumnezeu. Această lume conține, ca și făptura omenească, o dublă sămânță, precum țarina în care, alături de grâu, vrăjmașul a semănat neghină (Matei 13, 24-30): sămânța cea bună care vine de la Dumnezeu o putem recunoaște în frumusețea grandioasă a lumii naturale, în legile ei de o precizie matematică, în bogăția ei de o diversitate infinită, în fantezia ei creatoare care depășește mintea și imaginația omului; dar lumea poartă și pecetea căderii în păcat a neamului omenesc, care făcând voia vrăjmașului lui Dumnezeu, a adus în lume învrăjbirea, ura, violența, viclenia, minciuna, suferința, moartea, și toate celelalte rele și nenorociri care nu au fost create, nici dorite, de Dumnezeu.

De aceea Hristos nu s-a pogorât din ceruri ca să stăpânească lumea, nici ca să ne ajute să trăim mai bine și să aflăm fericirea pe pământ, ci a venit ca să ne slobozească din robia lumii: „În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33).

Căci după căderea în păcat a lui Adam, împărăția acestei lumi se află, ca și omul ce s-a rupt de Dumnezeu, sub puterea celui care „(…) poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28). Pentru că lumea s-a desprins de Dumnezeu și nu mai ascultă de voia Lui, ne rugăm Tatălui ceresc să restabilească unitatea inițială dintre cer și pământ: „Vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer așa și pre pământ”.   

Mântuitorul ne-a arătat prin propriul său exemplu (la treia ispită din pustie – Matei 4,8-10) atitudinea dreaptă față de această lume: nu trebuie să acceptăm împărăția lumii, care aparține Satanei și pe care nu o putem obține fără a ne închina lui. Căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu și lui Mamona (Matei 6, 24), tot așa cum „(…) nu este cu putință să privim cu un ochi cerul și cu celălalt pământul.” (Sfântul Ioan Scărarul).   

Putem măsura distanța care ne desparte de Dumnezeu după puterea de atracție a lumii asupra cugetului și inimii noastre, „(…) căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.”: „Te rogi lui Dumnezeu, Îl cânți, Îl slavoslovești și îi dai mulțumire cu gura, dar dacă nu ai acestea și în inimă, rugăciunea, cântarea și mulțumirea ta nimic nu sunt. Te închini lui Dumnezeu și îți pleci genunchii, dar dacă nu îți pleci și inima, nimic nu înseamnă închinarea ta.” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.).

Credința este de aceeași natură cu dragostea: dacă nu există în inimă, nu există deloc. Cum putem pretinde că urmăm calea lui Hristos atunci când inima ne este plină de cele lumești și când ne consacrăm tot timpul și toate forțele pentru a dobândi reușita, succesul, bunăstarea, puterea, fericirea, într-o lume în care Hristos a fost batjocorit, hulit, osândit, chinuit și răstignit între doi tâlhari? Dacă credem cu adevărat că Hristos este calea, adevărul și viața (Ioan 14, 6), concluzia logică ce se impune este că o lume în care El a fost nesocotit, prigonit și pus în rândul tâlharilor, urmează în mod vădit o cale potrivnică lui, aflată sub semnul minciunii și morții. Prin urmare, tot ce ni se poate întâmpla, bun sau rău, în această lume, este tot atât de amăgitor și înșelător ca și lumea ea însăși: „(…) consideră că sunt niște vise toate cele bune sau rele care se întâmplă trupului de carne.” (Sfântul Isaac Sirul).  De aceea se cuvine să mulțumim Domnului nu numai pentru cele bune, dar și pentru toate încercările și necazurile care ne sunt date tuturor în această lume: „De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri și strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băștinaș în patria sa, ci ca un călător și venetic într-o țară străină, și să caute întoarcerea în adevărata sa patrie.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). 

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu