„Cel ce gândeÅŸte cele pământeÅŸti, nu cele de Sus, prin însuÅŸi acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl dispreÅ£uieÅŸte ÅŸi îl nesocoteÅŸte. Deci oricum Å£i-ai întoarce gândirea, omule, ai de ales între două lucruri: ori să iubeÅŸti cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi să laÅŸi lumea, ori să laÅŸi cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi să te lipeÅŸti de lume – iar de amândouă este cu neputinÅ£ă să te Å£ii, pentru că sunt potrivnice între ele. Cuvântul lui Dumnezeu ne întoarce inima de la lume, iar lumea ne-o întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu.”

(Sfântul Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creÅŸtinului faÅ£ă de sine însuÅŸi”).

Epoca modernă a născocit, între alte aberaÅ£ii, un nou soi de spiritualitate, hibridă ÅŸi denaturată, care pretinde că putem împăca foarte bine duhul acestei lumi ÅŸi Duhul lui Dumnezeu, voinÅ£a ÅŸi poftele omului de carne ÅŸi viaÅ£a duhovnicească,  în pofida cuvântului lui Hristos care ne avertizează în mod cât se poate de lămurit: „Nimeni nu poate sluji doi stăpâni. (…) Nu puteÅ£i sluji lui Dumnezeu ÅŸi lui Mamona.” (Matei 6, 24).   

Astfel, predicatorul american Neale Donald Walsh, care duce această tendinÅ£ă până la o limită învecinată cu caricatura, ne încredinÅ£ează, într-o carte care a cunoscut un succes internaÅ£ional, că Dumnezeu nu aÅŸteaptă nimic de la noi, ÅŸi că, deci, fiecare poate trăi după placul lui, fără să se teamă de judecata lui Dumnezeu ÅŸi fără să se sinchisească de mântuirea sufletului: „Ce voieÅŸte Dumnezeu ? Nimic. Cine este adversarul lui Dumnezeu ? Nimeni.”(…) „Dacă Dumnezeu nu voieÅŸte nimic, atunci sunteÅ£i cu desăvârÅŸire liberi să vă făuriÅ£i viaÅ£a pe care o doriÅ£i.” (…) „Singura Regulă a singurului Dumnezeu este că fiecare este Propria sa  Regulă.”. „Aceasta înseamnă că ceea ce voiÅ£i este ceea ce voieÅŸte Dumnezeu.” (N.D. Walsh – „Ceea ce voieÅŸte Dumnezeu”).

Cu alte cuvinte, fiecare este propriul lui dumnezeu, iar Dumnezeu nu mai este nimeni ÅŸi nu mai serveÅŸte la nimic! Putem lesne recunoaÅŸte adevăratul stăpân care vorbeÅŸte prin gura slujitorului său, ÅŸi care, deghizat ca de obicei în înger de lumină (2 Cor. 11, 14), nu face decât să reînnoiască sub o formă modernă promisiunea mincinoasă a ÅŸarpelui: „(…) veÅ£i fi ca Dumnezeu.” (Fac. 3, 5). 

Faptul că o doctrină atât de smintită, în care trufia diavolească se înfrăÅ£eÅŸte cu prostia omenească, a aflat o audienÅ£ă atât de largă ÅŸi a fost tradusă în mai multe limbi (printre care ÅŸi franceza: Ed. Guy Trédaniel, 2005) arată în mod vădit haosul spiritual (ÅŸi dezordinea mintală !) care bântuie în lumea de astăzi unde Mamona ademeneÅŸete mulÅ£imile în numele lui Dumnezeu, ÅŸi Antihrist grăieÅŸte în numele lui Hristos. Această inversare satanică a valorilor, anunÅ£ată de Nietzsche – care măcar era mai cinstit decât predicatorul de mai sus, recunoscând în mod deschis că este purtătorul de cuvânt al lui Antihrist –, s-a întins în lume ca o molimă ÅŸi constituie în zilele noastre tendinÅ£a dominantă a culturii mondiale, fiind cauza unică a tuturor smintelilor ÅŸi nenorocirilor, trecute, prezente ÅŸi fără îndoială viitoare, ale omenirii moderne: „Vai de cei ce numesc răul bine, ÅŸi binele rău, care spun că întunericul este lumină, ÅŸi lumina întuneric.” (Isaia 5, 20).

Avertismentul proorocului Isaia nu a fost niciodată mai actual decât în zilele noastre, când poftele omului de carne ÅŸi bunurile lumeÅŸti sunt puse mai presus de toate, fapt care nu mai miră pe nimeni ÅŸi care pare cât se poate de normal, dat fiind că profeÅ£ii mincinoÅŸi ai timpurilor moderne  au  propovăduit ÅŸi răspândit credinÅ£a că dincolo de lumea vizibilă nu există nimic: „(…) lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi – iar îndărătul lor nu se află nimic.” (J.-P.Sartre – „GreaÅ£a”). Åži tot nimic deasupra minÅ£ii omeneÅŸti: „Nu există nicio autoritate mai presus de raÅ£iune.” (S. Freud – „Viitorul unei iluzii”).

Nicicând spiritul omenesc nu a căzut atât de jos decât atunci când a voit să se ridice deasupra lui Dumnezeu, ÅŸi nicicând nebunia oamenilor nu a atins asemenea proporÅ£ii decât atunci când raÅ£iunea omenească s-a autoproclamat călăuza supremă ÅŸi salvatoarea omenirii, în locul lui Hristos.

Confuzia între duhul acestei lumi ÅŸi Duhul lui Dumnezeu, între voinÅ£a omului de carne ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu, ÅŸi inversarea diavolească a valorilor ce rezultă din această confuzie, se manifestă în zilele noastre în mod deschis ÅŸi la scară planetară, luând proporÅ£ii de masă fără precedent, dar ele nu sunt nicidecum o noutate, nici o invenÅ£ie a timpurilor moderne. Păcatul săvârÅŸit de Adam, ÅŸi reînnoit de toÅ£i urmaÅŸii lui, provine din răsturnarea ierarhiei orânduite de Dumnezeu, printr-o inversare satanică a valorilor, care pretinde în mod mincinos că omul poate deveni egalul lui Dumnezeu, înÅŸelăciune prin care ÅŸarpele pune stăpânire pe sufletul omenesc, devenind noul tată al omenirii căzute în păcat.

Lumea în care trăim nu este cea făcută de Dumnezeu, tot aÅŸa cum omul căzut în păcat nu este cel creat ÅŸi voit de Dumnezeu. Această lume conÅ£ine, ca ÅŸi făptura omenească, o dublă sămânÅ£ă, precum Å£arina în care, alături de grâu, vrăjmaÅŸul a semănat neghină (Matei 13, 24-30): sămânÅ£a cea bună care vine de la Dumnezeu o putem recunoaÅŸte în frumuseÅ£ea grandioasă a lumii naturale, în legile ei de o precizie matematică, în bogăÅ£ia ei de o diversitate infinită, în fantezia ei creatoare care depăÅŸeÅŸte mintea ÅŸi imaginaÅ£ia omului; dar lumea poartă ÅŸi pecetea căderii în păcat a neamului omenesc, care făcând voia vrăjmaÅŸului lui Dumnezeu, a adus în lume învrăjbirea, ura, violenÅ£a, viclenia, minciuna, suferinÅ£a, moartea, ÅŸi toate celelalte rele ÅŸi nenorociri care nu au fost create, nici dorite, de Dumnezeu.

De aceea Hristos nu s-a pogorât din ceruri ca să stăpânească lumea, nici ca să ne ajute să trăim mai bine ÅŸi să aflăm fericirea pe pământ, ci a venit ca să ne slobozească din robia lumii: „În lume veÅ£i avea necazuri; dar îndrăzniÅ£i, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33).

Căci după căderea în păcat a lui Adam, împărăÅ£ia acestei lumi se află, ca ÅŸi omul ce s-a rupt de Dumnezeu, sub puterea celui care „(…) poate ÅŸi sufletul ÅŸi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28). Pentru că lumea s-a desprins de Dumnezeu ÅŸi nu mai ascultă de voia Lui, ne rugăm Tatălui ceresc să restabilească unitatea iniÅ£ială dintre cer ÅŸi pământ: „Vie împărăÅ£ia ta, facă-se voia ta, precum în cer aÅŸa ÅŸi pre pământ”.   

Mântuitorul ne-a arătat prin propriul său exemplu (la treia ispită din pustie – Matei 4,8-10) atitudinea dreaptă faÅ£ă de această lume: nu trebuie să acceptăm împărăÅ£ia lumii, care aparÅ£ine Satanei ÅŸi pe care nu o putem obÅ£ine fără a ne închina lui. Căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu ÅŸi lui Mamona (Matei 6, 24), tot aÅŸa cum „(…) nu este cu putinÅ£ă să privim cu un ochi cerul ÅŸi cu celălalt pământul.” (Sfântul Ioan Scărarul).   

Putem măsura distanÅ£a care ne desparte de Dumnezeu după puterea de atracÅ£ie a lumii asupra cugetului ÅŸi inimii noastre, „(…) căci unde este comoara ta, acolo va fi ÅŸi inima ta.”: „Te rogi lui Dumnezeu, Îl cânÅ£i, Îl slavosloveÅŸti ÅŸi îi dai mulÅ£umire cu gura, dar dacă nu ai acestea ÅŸi în inimă, rugăciunea, cântarea ÅŸi mulÅ£umirea ta nimic nu sunt. Te închini lui Dumnezeu ÅŸi îÅ£i pleci genunchii, dar dacă nu îÅ£i pleci ÅŸi inima, nimic nu înseamnă închinarea ta.” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.).

CredinÅ£a este de aceeaÅŸi natură cu dragostea: dacă nu există în inimă, nu există deloc. Cum putem pretinde că urmăm calea lui Hristos atunci când inima ne este plină de cele lumeÅŸti ÅŸi când ne consacrăm tot timpul ÅŸi toate forÅ£ele pentru a dobândi reuÅŸita, succesul, bunăstarea, puterea, fericirea, într-o lume în care Hristos a fost batjocorit, hulit, osândit, chinuit ÅŸi răstignit între doi tâlhari? Dacă credem cu adevărat că Hristos este calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a (Ioan 14, 6), concluzia logică ce se impune este că o lume în care El a fost nesocotit, prigonit ÅŸi pus în rândul tâlharilor, urmează în mod vădit o cale potrivnică lui, aflată sub semnul minciunii ÅŸi morÅ£ii. Prin urmare, tot ce ni se poate întâmpla, bun sau rău, în această lume, este tot atât de amăgitor ÅŸi înÅŸelător ca ÅŸi lumea ea însăÅŸi: „(…) consideră că sunt niÅŸte vise toate cele bune sau rele care se întâmplă trupului de carne.” (Sfântul Isaac Sirul).  De aceea se cuvine să mulÅ£umim Domnului nu numai pentru cele bune, dar ÅŸi pentru toate încercările ÅŸi necazurile care ne sunt date tuturor în această lume: „De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri ÅŸi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băÅŸtinaÅŸ în patria sa, ci ca un călător ÅŸi venetic într-o Å£ară străină, ÅŸi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). 

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu