Principalul este să alungăm egoismul din sufletele noastre prin smerita cugetare. Adică să nu spun că „eu sunt!” sau „eu ştiu!”.

Egoismul este cea mai rea patimă, nu te lasă să-ţi vezi păcatele tale. Toate greşelile exterioare le mai vezi, dar egoismul nu te lasă să te vezi pe tine, mereu spui că alţii sunt vinovaţi.

Nu te interesează ce face altul! Ce face sufletul tău!  

Dacă te sfătuieşti, nu poţi să te potic­neşti. Dar dacă nu te sfătuieşti şi este insta­lat în ideile tale că tu ştii mai bine ca altul şi ai egoism, să ştii că se slobozeşte ispititorul şi cazi.

Lucrurile sunt simple. Nu-i smerită cu­getare, nu-i mântuire. Nu-i dragoste, nu-i mântuire. S-a terminat. Căci progresează patimile acestea care ne întunecă mintea şi facem greşeli titanice.

Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu niciun preţ. Să stai aşa cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.

Acum toţi sunt licenţiaţi şi automat au înălţarea minţii. Nici nu-şi dau seama de asta. Învăţătura e bună, dar înălţarea nu.

Spui că omul e schimbător. Dar nu-i omul, ci patima. Patima îl face pe om de nu-l mai cunoşti.

Dacă faci răbdare cu smerita cugetare mergi pe drumul adevărului.

Întotdeauna ne trebuie răbdare şi nădej­de la cel ce ne-a adus pe lume.

Dacă cu studiile eşti în regulă şi cu via­ţa duhovnicească nu eşti în regulă, nu-ţi aju­tă. Trebuie întâi cele ale lui Dumnezeu că­utate cu sfinţenie şi cu atenţie, şi pe urmă urmează cele ale omenirii. Studiile astea sunt mai mult ale lumii acesteia, dar viaţa cea duhovnicească este pentru veşnicie.

Veşnic să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi atunci harul Sfântului Duh vine şi luminează.

Lenea nu numai în cele de aici ne vatămă, adică în viaţa asta pământească, ci mai ales în viaţa cea veşnică.

Stareţul Dionisie, „Despre monahism si Sfântul Munte Athos”, vol. III