24 aprilie, pomenirea sfântului nostru Părinte WILFRID, episcop de York

            Fiind ocrotit prin bunăvoinÅ£a dumnezeiască încă de la venirea sa pe lume, sfântul Wilfrid a intrat la vârsta de treisprezece ani în vestita mănăstire de la Lindisfarne, vatră a tradiÅ£iilor celtice din Nortumbria, unde, în scurt timp, a stârnit admiraÅ£ia celorlalÅ£i datorită rigorii de care a dat dovadă în ascultarea mănăstirească, precum ÅŸi datorită râvnei sale pentru cercetarea cărÅ£ilor sfinte. CâÅ£iva ani după aceasta sfântul a mers într-un pelerinaj la Roma, însoÅ£it de sfântul Benedict Biscop, pentru a studia tradiÅ£iile bisericeÅŸti romane. După ce s-a închinat la sfintele locaÅŸuri din cetatea apostolilor, sfântul Wilfrid a fost învăÅ£at de către arhidiaconul Bonifatie despre tâlcuirea sfintelor evanghelii, despre obiceiurile liturgice ÅŸi despre calcularea datei PaÅŸtilor, pe care CelÅ£ii din Irlanda ÅŸi Bretania refuzau să o accepte, ÅŸi care avea să devină prilejul a numeroase tulburări în sânul tinerei Biserici anglo-saxone. La capătul acestor studii, după ce a primit binecuvântarea papei, sfântul a plecat spre casă, ÅŸi a rămas trei ani la Lyon, în preajma arhiepiscopului Delfin care îl îndrăgise ÅŸi care l-a desăvârÅŸit în ÅŸtiinÅ£ele sfinte.

            La întoarcerea sa în Anglia (658), a fost numit stareÅ£ al mănăstirii de la Ripon, ÅŸi a început să lupte cu înflăcărare pentru renunÅ£area la specificităÅ£ile liturgice ale Bisericii celte ÅŸi pentru adoptarea obiceiurilor romane. În urma sinodului bisericesc de la Whitby (664), în care au avut câÅŸtig de cauză romanofilii, a fost numit arhiepiscop de Nortumbria de către Alchfrid, prietenul ÅŸi fiul său duhovnicesc, fiul regelui Oswy, suveranul federaÅ£iei anglo-saxone, ÅŸi ÅŸi-a ales ca reÅŸedinÅ£ă episcopală nu oraÅŸul Lindisfarne, ci York, unde se stabiliseră în vechime cei dintâi misionari veniÅ£i de la Roma împreună cu sfântul Paulin. Refuzând hirotonia în Anglia de teama disputelor, a mers în Galia pentru a fi hirotonit acolo de către prietenul său Agilbert, episcop al Parisului. Dar odată revenit în patria sa a constatat cu uimire că, în urma întoarcerii regelui Oswy la obiceiurile celtice, scaunul său episcopal fusese ocupat de către sfântul Chad [2 martie]. Pentru a evita o nouă neînÅ£elegere în Casa Domnului, Wilfrid a preferat să se retragă în liniÅŸtea mănăstirii de la Ripon ÅŸi să-L Lase pe Domnul să-i facă dreptate.

            Însă la scurt timp după aceea a fost rugat de regele Wulfer al Merciei să întărească credinÅ£a în regatul său. Aici sfântul a întemeiat mai multe mănăstiri ÅŸi a învăÅ£at poporul despre dreapta credinÅ£ă, iar apoi a fost trimis de către regele Agbert al Kentului să ocârmuiască episcopia de la Canterbury, rămasă fără vlădică. Trei ani mai târziu (669), Teodor, devenit episcop de Canterbury ÅŸi întâi-stătător al Bisericii anglo-saxone [19 septembrie], a vrut să îi facă dreptate sfântului Wilfrid ÅŸi l-a convins pe Chad să îi lase locul ÅŸi să se retragă în mănăstirea de la Lastingham, lucru pe care acesta din urmă l-a făcut de bunăvoie. Revenit la cârma episcopiei sale, Wilfrid a dat dovadă de o râvnă neobosită pentru întemeierea de biserici ÅŸi mănăstiri ÅŸi pentru a-ÅŸi învăÅ£a turma despre poruncile evanghelice, întărind-o în credinÅ£ă prin propovăduirea sa ÅŸi prin puterea minunilor sale. După câÅ£iva ani de fericită colaborare între episcopul de York ÅŸi Egfrid, noul rege al Nortumbriei, regina acestuia, Sfânta Etheldreda [9 iunie], care-l ajutase pe sfânt la întemeierea măreÅ£ei mănăstiri de la Hexham, a renunÅ£at, sub înrâurirea acestuia, la viaÅ£a în lume, pentru a îmbrăÅ£iÅŸa viaÅ£a monahală. Acest fapt a declanÅŸat pizma lui Egfrid care, din acea clipă, s-a îndârjit în distrugerea sfântului episcop.

            Profitând de un moment în care sfântul Wilfrid nu era prezent, arhiepiscopul de Canterbury, împins de rege, l-a destituit pe episcopul de York ÅŸi a împărÅ£it eparhia acestuia în trei noi episcopii (678). Nefiind ajutat de principi, Wilfrid a întreprins o călătorie la Roma; însă o furtună l-a aruncat pe coasta Frigiei, unde sfântul a început să le vorbească băÅŸtinaÅŸilor despre Hristos, fiind deschizător de drum lucrării sfântului Willibrord ÅŸi convertirii Germaniei. Ajuns la Roma, i s-a dat dreptate, însă, cu toate acestea, s-a păstrat noua împărÅ£ire a eparhiei sale. Când s-a întors în Anglia, după ce a asistat la conciliul convocat de sfântul papă Agaton împotriva monoteliÅ£ilor (680, cf. 20 februarue), regele Nortumbriei a refuzat să accepte hotărârea romană, iar episcopul a fost aruncat în închisoare. Eliberat după nouă luni de recluziune, a plecat pentru a-i converti pe Saxonii din sud (Sussex). Chiar în ziua botezului ÅŸefilor acestei naÅ£iuni, cea din urmă care mai rămăsese păgână, sfântul a pus capăt, prin rugăciunea sa, unei secete lungi ÅŸi devastatoare, lucru care a determinat conversiunea multor oameni din acest popor. Regele i-a dăruit o bucată de pământ, unde sfântul a întemeiat o mănăstire pentru monahii care îl urmaseră ÅŸi pentru numeroÅŸii neofiÅ£i care doreau, asemenea lui, sa îmbrăÅ£iÅŸeze viaÅ£a îngerească.

            La moartea regelui Egfrid (686), fratele acestuia, Aldfrid, l-a repus pe omul lui Dumnezeu Wilfrid la cârma întregii sale eparhii, iar sfântul Teodor, arhiepiscop de Canterbury, ajuns la capătul vieÅ£ii sale pământeÅŸti, s-a împăcat cu el ÅŸi i-a cerut iertare în chip smerit. Lăsând la o parte orice consideraÅ£ii personale, Wilfrid a fost în continuare un apărător intransigent al Legii dumnezeieÅŸti. TotuÅŸi duÅŸmanii săi au reuÅŸit să îl înÅŸele pe rege, ÅŸi, la cinci ani după renumirea sfântului la cârma eparhiei din York, s-a încercat iarăÅŸi divizarea acesteia. Episcopul a fost exilat încă o dată în Mercia, unde regele i-a încredinÅ£at, vreme de unsprezece ani, eparhia din Lichfield. În anul 703, regele Nortumbriei, împreună cu noul episcop de Canterbury, au hotărât să îi retragă sfântului Wilfrid orice prerogativă episcopală ÅŸi să îl trimită în mănăstirea de la Ripon. Sfântul a făcut din nou apel la Roma ÅŸi, debarcând pe continent, a călătorit pe jos, traversând Frigia, Neustria, Austrasia ÅŸi Lombardia. După ce a analizat problema îndelung, papa Ioan al VI-lea ÅŸi episcopii au hotărât că un astfel de păstor nu trebuia să fie despărÅ£it de turma sa, ÅŸi au poruncit arhiepiscopului de Canterbury să îl repună în funcÅ£ia sa pe Wilfrid ÅŸi să îi destituie pe episcopii care aveau reÅŸedinÅ£ele la York ÅŸi respectiv la Hexham.

            Întorcându-se sfântul în Anglia, Teodor de Canterbury, acceptând hotărârea papei, s-a reconciliat cu Wilfrid, iar regele Merciei a promis să îi respecte autoritatea; însă Aldfrid, regele Nortumbriei, a declarat că nu avea de gând să îÅŸi schimbe deloc atitudinea. PuÅ£in timp după aceea, suveranul a căzut grav bolnav ÅŸi, mărturisindu-ÅŸi păcatul pe patul de moarte, a poruncit ca urmaÅŸul său să încheie pacea cu episcopul de York. Însă, imediat după moartea regelui ÅŸi numirea urmaÅŸului său, acesta din urmă a declarat că, dacă sfântul nu părăsea Nortumbria în maxim ÅŸase zile, toÅ£i partizanii săi aveau să fie omorâÅ£i. Printr-o dreaptă hotărâre a ProvidenÅ£ei, acest prinÅ£ nevrednic a fost relegat la rândul său după ÅŸase luni de domnie, iar într-o adunare ce a avut loc aproape de Ripon s-a hotărât ca din acel moment, între rege, mai-marii Nortumbriei ÅŸi episcopul Wilfrid avea să domnească unirea ÅŸi pacea, cu condiÅ£ia ca Wilfrid să se mulÅ£umească cu cele mai importante două mănăstiri ale sale: Ripon ÅŸi Hexham; cea din urmă a devenit episcopie ÅŸi a stârnit vreme îndelungată admiraÅ£ia întregului Occident datorită măreÅ£iei edificiilor sale.

            Pacea fiind în sfârÅŸit restabilită, sfântul Wilfrid ÅŸi-a petrecut ultimii patru ani din viaÅ£ă în mănăstirea de la Hexham, pregătindu-se cu pace să ajungă înaintea Domnului. A adormit întru Domnul în ziua de 24 aprilie 709, după patruzeci ÅŸi ÅŸase de ani de episcopat zbuciumat, care a reprezentat o etapă hotărâtoare în formarea creÅŸtinismului ÅŸi naÅ£iunii engleze, eliberând-o de specificităÅ£ile celtice pentru a o pregăti pentru misiunea ei universală, ÅŸi mai ales pentru evanghelizarea popoarelor Germanice de dincolo de Rin ÅŸi de Dunăre. Sfântul Wilfrid a fost întemeietorul a câtorva zeci de mănăstiri ÅŸi a introdus în Anglia respectarea generală a Rânduielii sfântului Benedict. De asemenea, a fost părintele duhovnicesc a multor sfinÅ£i ÅŸi sfinte, care părăsiseră curÅ£ile palatelor pentru liniÅŸtea cenobitică. Trupul său, care s-a odihnit mai întâi la Ripon, unde a făcut multe minuni, a fost mai apoi strămutat la catedrala din Canterbury.