În general, oamenii încearcă să înțeleagă de ce sunt nefericiți, de ce se îmbolnăvesc, de ce nu ajung să se căsătorească, de ce nu pot avea copii... Åži lista unor astfel de nedumeriri – legitime, de altfel – poate continua la nesfârșit. Åži atunci apar inevitabil următoarele întrebări: unde este Dumnezeu în toate acestea, de ce mă lasă să mă chinui în felul acesta, de ce nu face nimic ca să mă ajute, doar este Atotputernic și, mai ales, se spune despre El că ne iubește. Åži astfel încercăm de cele mai multe ori, cu mintea noastră, să dăm răspunsuri logice, pertinente la aceste întrebări.
Pentru omul credincios, însă, lucrurile se simplifică de la sine: el știe că „viața duhovnicească nu se desfășoară la nivelul minții, la nivelul prejudecăților, al cunoștințelor sale teoretice: sunt de acord, nu sunt de acord, este corect, nu, este ilogic. Important nu e să fii de acord sau nu, ci important este să nu fii în minte. A trăi prin minte înseamnă a trăi în timp, înseamnă a întreba: când? până când? de ce eu/mie"[1]. „Noi n-am primit duhul lumii", spune Sfântul Apostol Pavel, „ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le și grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești. Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește".[2] Atunci când nu opui rezistență, ci te abandonezi, te lași purtat și ghidat de mâna lui Dumnezeu, găsești odihnă sufletească. Åžtii și ai încredere că Dumnezeu poartă de grijă. Înțelegi că viața de aici nu este singura realitate: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El"[3].
Asta nu înseamnă că viața de aici nu trebuie trăită și că nu trebuie să te bucuri de ea. Problema este că noi vrem ca ea să fie într-un anumit fel, și ea nu este. Lăsarea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu desigur că nu rezolvă pe loc problemele cu care ne confruntăm la un moment dat în viața noastră (boală, suferință, durere). Ele pot rămâne în continuare realități foarte concrete, însă pot fi depășite și, mai mult decât depășite, biruite pe un alt plan, și anume acela al credinței. O cântare de la slujba înmormântării spune: „Cei ce ați umblat pe calea cea strâmtă și cu chinuri[4];toți care în viață crucea ca jugul ați luat și Mie ați urmat cu credință; veniți de luați darurile care am gătit vouă și cununile cerești"[5]. Dumnezeu știe că viața de aici este presărată cu greutăți, neputințe, încercări, El Însuși trăind concret această experiență[6]. Dar este și o răsplată a omului care a răbdat. Răbdarea celui credincios este lăudată și răsplătită, și aici pe pământ, și în viața viitoare[7]. Aici, pentru că fortifică spiritul, omul „iese din egoism și se deschide lui Dumnezeu[8] și oamenilor. Iar a te deschide lui Dumnezeu înseamnă de fapt a-L găsi[9]. Căci egoismul, prea multa încredere în forțele proprii și în propria înțelepciune sunt cele care ne opresc de cele mai multe ori să căutăm ajutor la celălalt, fie că e vorba de un semen al nostru, fie că este vorba de Dumnezeu Însuși. „Dumnezeu ca iubire", spune Părintele Stăniloae, „lucrează totdeauna cu iubire. Iar iubirea nu creează niciun rău. A socoti pe Dumnezeu cauza durerii și a morții este o rătăcire esențială, o adevărată injurie la adresa Lui"[10].
Åži atunci ce este de făcut? „E necesar să înveți trezvia, rugăciunea tăcută, închinarea tăcută; să trăiești prin rugăciune, și nu prin minte. Cel ce se abandonează este asemenea unei oglinzi. Oglinda nu are preferințe, nu discriminează: pe acesta îl voi reflecta, iar pe celălalt nu. Cel ce se supune se supune în toate, nu pentru că este de acord sau pentru că i se pare logic, ci pentru că s-a abandonat pur și simplu Proniei"[11]. Åži, ca să ajungi să nu mai condiționezi fericirea și împlinirea vieții personale de ceva sau de cineva, trebuie să înveți să-L iubești în primul rând pe Dumnezeu. El este Totul. Ce lipsă mai poate avea cel care are „Totul" adică cel care-L are pe Dumnezeu?
Dumnezeu Se propune ca soluție la orice problemă a omului, de orice natură ar fi ea (sufletească sau trupească): „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Deci, „cine are urechi de auzit să audă"... și apoi să deschidă.
Note:

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team