Acord și dezacord

publicat in Varia pe 16 Martie 2014, 15:21

În general, oamenii încearcă să înțeleagă de ce sunt nefericiți, de ce se îmbolnăvesc, de ce nu ajung să se căsătorească, de ce nu pot avea copii... Åži lista unor astfel de nedumeriri – legitime, de altfel – poate continua la nesfârșit. Åži atunci apar inevitabil următoarele în­trebări: unde este Dumnezeu în toate acestea, de ce mă lasă să mă chinui în felul acesta, de ce nu face nimic ca să mă ajute, doar este Atotputernic și, mai ales, se spune despre El că ne iu­bește. Åži astfel încercăm de cele mai multe ori, cu mintea noastră, să dăm răspunsuri logice, pertinente la aceste întrebări.

Pentru omul credincios, însă, lucrurile se simplifică de la sine: el știe că „viața du­hovnicească nu se desfășoară la nivelul min­ții, la nivelul prejudecăților, al cunoștințelor sale teoretice: sunt de acord, nu sunt de acord, este corect, nu, este ilogic. Important nu e să fii de acord sau nu, ci important este să nu fii în minte. A trăi prin minte înseamnă a trăi în timp, înseamnă a întreba: când? până când? de ce eu/mie"[1]. „Noi n-am primit duhul lu­mii", spune Sfântul Apostol Pavel, „ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le și gră­im, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciu­nea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești. Omul firesc nu pri­mește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțe­leagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește".[2] Atunci când nu opui rezistență, ci te aban­donezi, te lași purtat și ghidat de mâna lui Dumnezeu, găsești odihnă sufletească. Åžtii și ai încredere că Dumnezeu poartă de grijă. Înțelegi că viața de aici nu este singura reali­tate: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe aces­tea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El"[3].

Asta nu înseamnă că viața de aici nu tre­buie trăită și că nu trebuie să te bucuri de ea. Problema este că noi vrem ca ea să fie într-un anumit fel, și ea nu este. Lăsarea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu desigur că nu rezol­vă pe loc problemele cu care ne confruntăm la un moment dat în viața noastră (boală, su­ferință, durere). Ele pot rămâne în continu­are realități foarte concrete, însă pot fi depă­șite și, mai mult decât depășite, biruite pe un alt plan, și anume acela al credinței. O cân­tare de la slujba înmormântării spune: „Cei ce ați umblat pe calea cea strâmtă și cu chi­nuri[4];toți care în viață crucea ca jugul ați luat și Mie ați urmat cu credință; veniți de luați darurile care am gătit vouă și cununile cerești"[5]. Dumnezeu știe că viața de aici este presărată cu greutăți, neputințe, încercări, El Însuși trăind concret această experiență[6]. Dar este și o răsplată a omului care a răbdat. Răbdarea celui credincios este lăudată și răs­plătită, și aici pe pământ, și în viața viitoare[7]. Aici, pentru că fortifică spiritul, omul „iese din egoism și se deschide lui Dumnezeu[8] și oamenilor. Iar a te deschide lui Dumnezeu înseamnă de fapt a-L găsi[9]. Căci egoismul, prea multa încredere în forțele proprii și în propria înțelepciune sunt cele care ne opresc de cele mai multe ori să căutăm ajutor la ce­lălalt, fie că e vorba de un semen al nostru, fie că este vorba de Dumnezeu Însuși. „Dumnezeu ca iubire", spune Părintele Stăniloae, „lucrează totdeauna cu iubire. Iar iubirea nu creează niciun rău. A socoti pe Dumnezeu cauza durerii și a morții este o ră­tăcire esențială, o adevărată injurie la adresa Lui"[10].

Åži atunci ce este de făcut? „E necesar să în­veți trezvia, rugăciunea tăcută, închinarea tă­cută; să trăiești prin rugăciune, și nu prin min­te. Cel ce se abandonează este asemenea unei oglinzi. Oglinda nu are preferințe, nu discri­minează: pe acesta îl voi reflecta, iar pe celă­lalt nu. Cel ce se supune se supune în toate, nu pentru că este de acord sau pentru că i se pare logic, ci pentru că s-a abandonat pur și simplu Proniei"[11]. Åži, ca să ajungi să nu mai condiționezi fericirea și împlinirea vieții personale de ceva sau de cineva, trebuie să înveți să-L iubești în primul rând pe Dumnezeu. El este Totul. Ce lipsă mai poate avea cel care are „Totul" adică cel care-L are pe Dumnezeu?

Dumnezeu Se propune ca soluție la orice problemă a omului, de orice natură ar fi ea (su­fletească sau trupească): „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Deci, „cine are urechi de auzit să audă"... și apoi să deschidă.

Note:

[1] Dan Popovici, „Mâna lui Dumnezeu", revista Sinapsa, nr. III, Ed. Platytera, p. 161.
[2] I Cor. 2, 12-14.
[3] I Cor. 2, 9.
[4] In Patericse spune: „A fost întrebat avva Ammonas: Ce înseamnă calea îngustă și strâmtă? Iată ce în­seamnă, răspunde acesta, să-ți zdrobești gândurile și să-ți tai propriile dorințe pentru voia lui Dumnezeu. Asta înseamnă: Iată, noi am lăsat totul și am venit după Tine" (Ammonas 11).
[5] Cântare din slujba înmormântării mirenilor.
[6] Oare ce explicație rațională ar fi trebuit Maica Domnului să găsească la toate câte I s-au întâmplat Fiului ei? Ea n-a stat să găsească vreo logică nedreptăților făcute Fiului ei și nici nu a cerut cuiva so­coteală pentru ele. Pe toate le-a primit cu credință. Răspunsul ei a fost de la începutul și până la sfâr­șitul vieții sale același: „Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău. Facă-se voia Ta, Doamne”. Iubirea ei necondiționată față de Dumnezeu a depășit și bucuria (aceea de a fi Mama lui Dumnezeu), și tristețea (moartea pe cruce a Fiului ei), întrucât iubirea le cuprinde pe amândouă, fiind de fapt dea­supra lor.
[7] „Celui ce biruiește îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui" (Ap. 3, 21).
[8] Dumitru Stăniloae, Dogmatica I, p. 509.
[9] „Mai ales atunci când te simți nimicit de povara unei dureri, e bine să consolezi durerile celorlalți. A te dărui celorlalți în astfel de cazuri, când nu mai ești nimic, când în tine însuți nu mai ai nimic, în­seamnă să dai cu adevărat un pic din Dumnezeu și să-L găsești." Așa L-a găsit pe Dumnezeu tâlharul de pe cruce. Deși era în aceleași chinuri ca Mântuitorul, totuși a găsit puterea să-I ia apărarea față de celălalt tâlhar care-L batjocorea. În acel moment, tâlharul a uitat de sine și L-a găsit astfel pe Dumnezeu. Iar răspunsul Domnului a fost prompt: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!’.
[10] Dumitru Staniloae, op. cit.,p. 508.
[11] Dan Popovici, op. cit.,p. 164.