„Părintele monahismului”, aşa cum va fi numit de-a lun­gul istoriei, s-a născut în perioada prigoanelor împotriva creş­tinismului, pe la mijlocul secolului al III-lea, cel mai proba­bil în anul 251, într-o familie creştină de ţărani înstăriţi. Părinţii săi au murit când el avea vârsta de 20 de ani. Rămas moşte­nitor al agoniselii acestora, şi-a însuşit ad litteramîndemnul Mântuitorului către tânărul bogat în Evanghelia de la Matei (19, 21): „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mi Mie”, ca şi cum i s-ar fi adresat lui însuşi. Astfel, după ce şi-a împărţit moştenirea săracilor, s-a retras într-o colibă din apro­pierea satului natal, ca după o vreme să se aşeze într-un mor­mânt idolesc abandonat. Aici s-a nevoit până la vârsta de 35 de ani, după care s-a aşezat la Pispir, „Muntele cel din afară”. Viaţa sa cuvioasă şi înţelepciunea dobândită prin nevoinţă au atras pe lângă Sfântul Antonie mulţi ucenici dornici de aceeaşi dulce jertfire. Din liniştea caldă a pustiei, face două călătorii la Alexandria, prima prin anii 310-311, pentru a-i îmbărbăta pe creştinii prigoniţi în ultima mare persecuţie, şi a doua în anul 338, pentru a-l sprijini pe ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, în lupta împotriva ereziilor vremii. În rest, viaţa întreagă şi-a trăit-o în pustie, în singurătatea părăsită doar de dragul ucenicilor ce-l căutau sau de propria dorinţă de a-i cerceta, atunci când cunoş­tea cu duhul că lucrul acesta se impune. A plecat la Domnul în anul 356, în vârstă de 105 ani, nu împovărat, ci încununat de ani, înmormântat fiind în loc de taină, după propria sa dorinţă. Pentru viaţa sa sfântă, Biserica îl prăznu- ieşte pe 17 ianuarie, cântându-i până la unicul sfârşit al vremii tro­parul purtător de bucurie:

„Părinţii cei de demult – cuvioşii –, când se retrăgeau în pustie spre a afla apă...
...apă vie,
mai întâi îşi vindecau neputinţele. Suferinţele
făceau din ei doctori aleşi.
Şi numai apoi vindecau pe cei în nevoi.
Însă noi,
înainte de a ne vindeca singuri de ispite şi de foame şi gânduri, încercăm să vindecăm pe străini.
Şi puţini
aud cuvintele poruncitoare, divine: «Doctore! Vindecă-te întâi pe tine»."

„Fă-mă, Doamne, să ştiu pentru ce sunt săraci şi bogaţi şi robie; pentru ce unii mor în pruncie în timpu-n care alţii prea mult îmbătrânesc;
de ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii mor mai toţi în sărăcie? Bietul meu muritor... lasă-Mi Mie judecăţile ce îţi sunt de prisos.
Mai cu folos
şi cu mai multă rodire spre bine ţi-ar fi de-ai lua aminte la tine."

„Avvo
Pamvo!...
Nu nădăjdui spre dreptatea ta, căci e rea.
Nici nu suspina pentru lucrul trecut, că-i pierdut.
Vrei să întâlneşti îngerii şi trâmbiţele şi cântecele? Stăpâneşte-ţi limba şi pântecele!"

„Va fi o vreme doar a lor...
...doar a nebunilor!
Şi când nebunii vor vedea pe cineva
cu minte-ntreagă şi cu suflet bun,
îl vor numi nebun,
pentru că nu-i asemeni lor,
nebunilor."

„Eu nu mă tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc
şi prin iubire frica izgonesc.
Şi ştiu apoi că prin smerenie şi înfrânare
pot să supun un milion de fiare."

(Din volumul „De dragul păcătoşilor – încercări de versificare a Patericului”, de Pr. Trandafir Vid)