„Esența omului nu se află în materia din care a fost făcut, ci în Arhetipul după care a fost modelat și către care năzuiește. (...) Ceea ce înseamnă că adevărul ontologic al omului nu se află în el însuși (...).Hristos este de la bun început scopul pentru care a fost făcut omul, a cărui regulă și menire finală constă în faptul «de a fi capabil să-l primească pe Dumnezeu» (N. Cabasilas) (...)Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este o făptură concretă din punct de vedere teologic. Pentru a exista cu adevărat, el trebuie clipă de clipă să fie și să trăiască centrat pe Dumnezeu. Dacă-L reneagă pe Dumnezeu, el se reneagă pe sine însuși. Atunci când trăiește centrat pe Dumnezeu, el își justifică existența la infinit, crește și se prelungește în veșnicie".

PANAYOTIS NELLAS, „Viața îndumnezeită”, Ed. Cerf, 1989

Adevărul creștin conform că­ruia ființa reală a omului nu este trupul de carne, ci ființa lui spirituală, făcută după chi­pul și asemănarea lui Dum­nezeu, este diametral opus așa-numitelor ade­văruri științifice, care nu cunosc și nu vor să admită decât substanța materială a lucrurilor și ființelor. Astfel se explică faptul că știința modernă este incapabilă să descifreze înțele­sul vieții și al ființei omenești, tot așa cum un analfabet nu poate pătrunde sensul cuvinte­lor unei cărți: „Åžtiința modernă, procedând la o limitare arbitrară a cunoașterii la un anume sector special, care se situează la nivelul cel mai de jos, cel al realității materiale sau perceptibile, a pierdut, din pricina acestei limitări și a conse­cințelor ei directe, orice valoare intelectuală (...)” Căci „voind să separe în mod radical științele de orice principiu superior, sub pretextul de a asi­gura independența lor, concepția modernă le-a deposedat de orice semnificație profundă și chiar de orice interes real pe planul cunoașterii și nu poate decât să ducă la un impas, căci le închide într-un domeniu iremediabil mărginit” (Rene Guenon - Criza lumii moderne).

Åžtiința modernă, care consideră materia ca fiind sursa supremă a adevărului și unicul principiu explicativ al universului și al omu­lui, este, în ultimă instanță, o formă de idola­trie: „Ce este de fapt această materie atotputer­nică? Ea este tot un Dumnezeu creator, dar lipsit de data aceasta de caracterul său antropomorf” (C.-G. Jung - Omul în căutarea sufletului său). Legile materiei, singurele accesibile științei moderne, reduc realitatea la o înlănțuire me­canică de cauze și de efecte lipsită de suflet și de conștiință și, prin urmare, inumană: „A nu ține seama de proprietățile sensibile și afective ale lumii înseamnă a nu ține seama de viața în­săși, adică de ceea ce constituie umanitatea omu­lui”. Astfel, „prin excluderea subiectivității, care definește esența omului”, știința modernă „și-a proclamat propria ei condamnare, condamna­rea la moarte a omului” (Michel Henry - Barbaria).

Limitându-și domeniul de cercetare la le­gile naturale, a căror sferă nu cuprinde decât aspectul vremelnic și muritor al lumii, știința materialistă recunoaște în mod implicit supre­mația morții asupra a tot ceea ce există – „dom­nia naturii este domnia morții” (Vladimir Soloviov) – și, neputând cunoaște decât fața externă a lumii și a vieții, ea îl aruncă pe om „în întunericul cel mai din afară”,unde „va fi plân­sul și scrâșnirea dinților” (Mt. 22, 13): „Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară. (...) Când văd scurta durată a vieții mele cufundată în veș­nicia dinainte și veșnicia de după- mica întinde­re pe care o ocup și pe care o văd înghițită de infi­nita imensitate a spațiului, care nu știe de mine și de care nu știu, mă înspăimânt și mă uimesc de a mă afla aici și nu acolo, de ce acum și nu atunci. (...) Tăcerea veșnică a acestor spații infinite mă în­spăimântă” (Pascal - Cugetări).

Așa-numita viziune obiectivă a lumii, pre­conizată de cercetarea științifică și considera­tă în zilele noastre ca fiind singura reală, eli­mină sufletul omenesc și nu păstrează decât învelișul exterior al omului, asemănându-se în această privință cu moartea, așa cum remar­că filozoful creștin Michel Henry: „Obiectivitatea este cel mai mare dușman al vie­ții” (op. cit.).

Cu totul altul este adevărul lui Hristos, fundamentat nu pe legi generale, exterioare
omului, ci pe ființa lui personală – „Eu sunt...” –, restabilind astfel unitatea inițială între om, adevăr și viață, și între făptura pământească și Tatăl ceresc: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In. 14, 6).

Adevărul lui Dumnezeu nu este un obiect de studiu și de cercetare exterior nouă, ci Viața însăși, propria noastră viață: „Dumnezeu este Viață. (...) Åžtim acest lucru pentru că sun­tem vii și pentru că nicio făptură vie nu este vie dacă nu poartă în ea Viața, nu ca pe o taină ne- pătrunsă, ci ceea ce simte în fiecare clipă și prin care se simte pe sine ca fiind propria sa esență și realitate. Dacă Dumnezeu este Viață, atunci, așa cum spune Meister Eckhart, omul, această făptură vie și purtătoare de Viață,«este un om care-L cunoaște pe Dumnezeu»” (Michel Henry - Cuvintele lui Hristos).

A se cunoaște cu adevărat pe sine înseam­nă a recunoaște prezența lui Dumnezeu în- lăuntrul nostru: „Cunoașterea cea mai mare dintre toate este cunoașterea de sine; căci cel ce se cunoaște pe sine însuși Îl va cunoaște pe Dumnezeu și, având această cunoaștere, va fi făcut asemenea lui Dumnezeu” (Sf. Clement din Alexandria - Pedagogul).

Dacă cunoaștem adevărul viu al lui Dumnezeu care se află în inima noastră - „Inima este singura definiție adecvată a omu­lui”(Michel Henry - Barbaria)- atunci cu­noaștem totul, iar dacă nu cunoaștem acest adevăr, nu putem cunoaște nimic, oricât de vaste ar fi cunoștințele noastre și oricât de întinsă știința noastră: „Cel care se cunoaște pe sine cunoaște totul. (...). Grăbește-te să pă­trunzi în minunatul lăcaș ce se află în tine; ast­fel vei vedea cele ce sunt în cer, căci nu există de­cât o singură intrare: scara care duce la Împărăție este ascunsă în sufletul tău” (Sf. Isaac Sirul - Cuvântări ascetice).

Omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, tot ce se situează în afara omu­lui nu este adevărul, căci niciun adevăr nu poate exista în afara lui Dumnezeu. Exterioritatea - care constituie singurul obiect de studiu și singura sursă de adevăr a științei moderne - este o minciună, iar minciuna ne îndepărtează în același timp de Dumnezeu și de noi înșine și ne aruncă „în întunericul cel mai din afară” (Mt. 22, 13). Exterioritatea și moartea sunt unul și același lucru: o anatomie omenească lipsi­tă de suflet nu este decât un cadavru, chiar dacă funcțiile ei biologice sunt încă active. Prin urmare, moartea însăși este o minciu­nă, ea fiind exterioară lui Dumnezeu, în afa­ra Căruia nimic nu poate exista. Dacă Dumnezeu este Viață, atunci viața este pes­te tot și noi toți, vii sau morți, suntem pu­ruri vii, fiind făcuți după chipul și asemăna­rea lui Dumnezeu: „Dumnezeu este infinitul a tot ceea ce cunosc în mine ca fiind finit: sunt un trup finit, Dumnezeu este un trup infinit; sunt o ființă care a trăit șaizeci și trei de ani, Dumnezeu este o ființă care trăiește veșnic; sunt o ființă care gândește în limitele înțelege­rii mele, Dumnezeu este o ființă care gândeș­te în mod nelimitat; sunt o ființă care poate dărui uneori puțină iubire, Dumnezeu este o ființă a cărei iubire este nemărginită. Eu sunt o parte, El este totul. Nu pot înțelege ceea ce sunt decât ca fiind o parte din El” (L. N. Tolstoi - Cugetări despre Dumnezeu).