„Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”,grăieÅŸte Iisus adresându-Se lui Pilat. La care acesta răspunde cu o întrebare: „Ce este adevărul?” (In. 18, 37-38). Nu este o adevăra­tă întrebare, ci o întrebare retorică, procedeu stilistic care exprimă sub o formă interogativă o idee care este sau pare a fi evidentă. Întreba­rea lui Pilat, la care acesta nu aÅŸteaptă răspuns, este un mod de a spune că nimeni nu ÅŸtie ce este adevărul ÅŸi că fiecare dă acestui cuvânt sensul care-i convine. Cu alte cuvinte, ceea ce numim adevăr nu este niciodată altceva decât ceea ce socotim adevărat, iar ceea ce socotim adevărat variază de la un secol la altul, de la o societate la alta, de la o persoană la alta... Pilat nu crede că adevărul există, ÅŸi prin urmare a încetat să-l caute. Această atitudine intelectu­ală care constă în a elimina adevărul din sfera căutărilor ÅŸi preocupărilor noastre a devenit un fenomen de masă în societăÅ£ile moderne. Omul de astăzi caută tot timpul ceva, căci me­reu ceva îi lipseÅŸte pentru a fi fericit: un alt loc de muncă, un alt apartament, o nouă maÅŸină, o nouă iubire... El caută tot ce se poate imagi­na, numai adevărul nu. De ce să se obosească să caute ceva ce nu-i lipseÅŸte? Căci el ÅŸtie prea bine ce este adevărul, toată lumea o ÅŸtie, până ÅŸi copiii: ceea ce pot vedea ÅŸi atinge cu mâna, ceea ce există aici ÅŸi acum, acesta este adevă­rul: „Lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi iar îndărătul lor nu se află nimic”(J.-P. Sartre – GreaÅ£a).

Acest „nimic", mereu acelaÅŸi îndărătul ce­lor trecătoare, devine astfel singurul adevăr etern, esenÅ£a comună ÅŸi nepieritoare a tutu­ror aparenÅ£elor pieritoare. Altfel spus, absen­Å£a adevărului devine adevărul suprem a tot ceea ce există. Prin urmare, fiecare e liber să creadă orice-i trece prin cap ÅŸi să născocească propriul său adevăr. În acest caz, există la ora actuală în jur de ÅŸapte miliarde de adevăruri la suprafaÅ£a globului - fără să punem la soco­teală făpturile necuvântătoare, dat fiind că fi­ecare fiinÅ£ă vie vede lumea în felul ei. AÅŸa în­cât adevărurile unei muÅŸte, ale unui melc, ale unui tigru sau ale unui peÅŸte nu sunt deloc aceleaÅŸi.

Adevărul aflându-se peste tot, ce rost mai are să-l căutăm? Åži, dat fiind că toate adevăru­rile sunt de valoare egală – în ochii naturii, adevărul unui om nu are mai mare preÅ£ decât adevărul unui ÅŸoarece sau al unei broaÅŸte –, niciun adevăr nu este Adevărul, cu alte cuvinte, adevărul nu mai există deloc.

Când Nietzsche proclamă moartea lui Dumnezeu, el anunÅ£ă în acelaÅŸi timp moartea adevărului. Căci făptura muritoare nu poate afla ÅŸi concepe decât adevăruri muritoare ca ÅŸi ea. Iar ceea ce este muritor ÅŸi limitat în spa­Å£iu ÅŸi timp, ceea ce există aici, dar nu acolo, as­tăzi, dar nu mâine, nu este adevărul. Singurul adevăr absolut ÅŸi nemuritor al omului fără Dumnezeu este moartea însăÅŸi, care conferă întregii existenÅ£e omeneÅŸti un caracter absurd ÅŸi tragic. Absurditatea existenÅ£ei a devenit în zilele noastre o credinÅ£ă răspândită pretutin­deni în lume, precum o nouă religie.

Tolstoi descrie în confesiunile lui (1882) dezagregarea lăuntrică a omului fără Dumne­zeu, criză morală ÅŸi spirituală care l-a dus în pragul sinuciderii la vârsta de cincizeci de ani ÅŸi care va deveni un fenomen mondial în se­colul următor: „Adevărul era absurditatea vie­Å£ii. Ca ÅŸi cum aÅŸ fi trăit îndreptându-mă către o prăpastie (...) «Dar poate există ceva ce mi-a scăpat, ceva ce n-am înÅ£eles? m-am întrebat în mai multe rânduri. Nu e totuÅŸi posibil ca aceas­tă stare de deznădejde să fie normală pentru om.» Åži am căutat răspuns la întrebările mele în toate cunoÅŸtinÅ£ele acumulate de oameni. (...) Am căutat în toate domeniile, ÅŸi nu numai că nu am găsit nimic, dar am înÅ£eles că cei care căuta- seră ca ÅŸi mine în cunoÅŸtinÅ£ele omeneÅŸti nu găsi­seră nici ei nimic. Nu numai că nu găsiseră ni­mic, dar recunoscuseră ca ÅŸi mine că acel lucru care mă ducea la disperare, absurditatea vieÅ£ii, era singura cunoaÅŸtere accesibilă omului” (L. N. Tolstoi – Mărturisiri).

Astfel încât, „oamenii nefiind capabili să se vindece de moarte, de nevoinÅ£e, de neÅŸtiinÅ£ă, au hotărât, pentru a vieÅ£ui fericiÅ£i, să nu se mai gân­dească la ele” (Pascal – op. cit.).

Tot aÅŸa, ÅŸtiinÅ£ele moderne au exclus din sfera lor de cercetare problema fundamentală a existenÅ£ei omeneÅŸti: sensul vieÅ£ii. Adevărurile ÅŸtiinÅ£ei nu aduc niciun răspuns întrebărilor esenÅ£iale ale omului, aÅŸa cum constată Albert Camus în eseul său despre omul absurd, Mitul lui Sisif: „Galileo, care deÅ£inea un adevăr ÅŸtiinÅ£ific important, a renunÅ£at la el fără să stea pe gânduri, în momentul în care acest adevăr i-a pus viaÅ£a în pericol. Într-un anume sens, el a avut dreptate. Pentru un astfel de adevăr nu merita să fii ars pe rug. Care se învârte în jurul celuilalt, pământul sau soarele, este o chestiune absolut indiferentă. La drept vorbind, o chestiune total inutilă. În schimb, văd mulÅ£i oameni care mor pentru că gândesc că viaÅ£a nu merită trăită (...) AÅŸa încât consider că sensul vieÅ£ii este cea mai urgentă problemă”.

Însă, fără Dumnezeu, nimeni ÅŸi nimic nu poate da un sens existenÅ£ei omeneÅŸti, a cărei destinaÅ£ie nu poate fi, în acest caz, decât moartea ÅŸi neantul: „Nu ne vom înÅŸela deloc decretând că ideea unei finalităÅ£i a vieÅ£ii se menÅ£ine ÅŸi se prăbuÅŸeÅŸte în acelaÅŸi timp cu sistemul religios”(S. Freud – Disconfort în cultură).

Prin urmare, excluzând din sfera ei de cer­cetare sensul vieÅ£ii, ÅŸtiinÅ£a Îl exclude pe Dum­nezeu ÅŸi, excluzându-L pe Dumnezeu, ea ex­clude adevărul însuÅŸi. Căci o ÅŸtiinÅ£ă care îÅŸi limitează terenul de investigaÅ£ie la cele muri­toare nu poate afla un alt adevăr final decât moartea: „Doi ÅŸi cu doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte ÅŸi nu de viaÅ£ă. (...) «ScuzaÅ£i-mă, va striga cineva, nu aveÅ£i dreptul să protestaÅ£i: doi ÅŸi cu doi fac patru. Natura nu se sin­chiseÅŸte de pretenÅ£iile dumneavoastră: ea nu Å£ine seama de dorinÅ£ele dumneavoastră ÅŸi puÅ£in îi pasă dacă legile ei vă plac sau nu. SunteÅ£i obli­gat să o acceptaÅ£i aÅŸa cum este, ca ÅŸi consecinÅ£e­le ce decurg de aici.» (...) Dar ce-mi pasă mie, Dumnezeule, de legile naturii ÅŸi de aritmetică, dacă, pentru un motiv sau altul, aceste legi ÅŸi acest ««doi ÅŸi cu doi: patru» nu sunt pe placul meu?” (F. M. Dostoievski – Însemnări din sub­terană).

Ca ÅŸi Pascal, care afirmă că „omul este infi­nit mai presus decât omul” (op. cit.),Dostoievski nu poate admite o ÅŸtiinÅ£ă care pune semnul egalităÅ£ii între om ÅŸi animalul omenesc ÅŸi în­tre raÅ£iunea omenească ÅŸi adevăr. Căci „raÅ£iu­nea nu este decât raÅ£iune ÅŸi nu poate satisface de­cât funcÅ£ia raÅ£ională a omului, în timp ce dorinÅ£a este expresia vieÅ£ii în totalitate, adică a întregii existenÅ£e omeneÅŸti, inclusiv raÅ£iunea ÅŸi în­doielile ei” (F. M. Dostoievski – ibid.).Căci do­rinÅ£ele omului sunt fără limite, sursa lor aflându-se nu în raÅ£iune, ci în inimă, care năzuieÅŸte la fericirea deplină, la adevărul absolut ÅŸi la viaÅ£a fără de moarte. În vreme ce raÅ£iunea ÅŸi legile naturii ne promit exact contrariul: dis­trugerea finală, nonsensul existenÅ£ei ÅŸi moar­tea veÅŸnică. ÅžtiinÅ£a modernă, care nu Å£ine cont de năzuinÅ£ele sufleteÅŸti ale omului, devine ast­fel din ce în ce mai inumană, aÅŸa cum consta­tă biologul francez Henri Atlan: „Fie, pentru a fi «a omului», ea nu este decât puÅ£in ÅŸtiinÅ£ifică, fie, pentru a putea fi ÅŸtiinÅ£ă, ea nu este decât foar­te puÅ£in ««a omului»” (Pe drept sau pe nedrept – Intercritică între ÅŸtiinÅ£ă ÅŸi mit).

Adevărul omului se află în inima sa – „Omul este înainte de toate o inimă”(Sora Emmanuelle) –, iar numele acestui adevăr este Dumnezeu. Dacă „Dumnezeu este uitat, năzu­inÅ£ele duhovniceÅŸti se sting ÅŸi omul nu mai este om” (Sf. Teofan Zăvorâtul – ViaÅ£a lăuntrică).

Nu există ÅŸi nu va exista niciodată pentru om decât un singur adevăr, care nu vine de la om, ci de la Dumnezeu: „Hristos este Cel ce ne arată scopul final. (...) Hristos a pătruns cu to­tul în omenire ÅŸi omul năzuieÅŸte să se preschim­be în fiinÅ£a lui Hristos, Care este idealul său” (F. M. Dostoievski – MeditaÅ£ie la moartea Mariei Dimitrievna).

Fără adevărul lui Hristos, toată ÅŸtiinÅ£a omenească nu este decât minciună ÅŸi nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 3, 18), aseme­nea unui miraj care ne atrage tot mai departe în pustiul acestei lumi ÅŸi al materiei neînsufle­Å£ite: „Doctrina materialiÅŸtilor, inerÅ£ia universa­lă ÅŸi mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski).

Hristos nu a răspuns întrebării lui Pilat, care nu era decât un procedeu retoric pentru a spune că nimeni nu ÅŸtie ce este adevărul. Dar celor care îÅŸi pun în mod real ÅŸi sincer aceas­tă întrebare, Hristos le răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a” (In. 14, 6).