„Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”,grăiește Iisus adresându-Se lui Pilat. La care acesta răspunde cu o întrebare: „Ce este adevărul?” (In. 18, 37-38). Nu este o adevăra­tă întrebare, ci o întrebare retorică, procedeu stilistic care exprimă sub o formă interogativă o idee care este sau pare a fi evidentă. Întreba­rea lui Pilat, la care acesta nu așteaptă răspuns, este un mod de a spune că nimeni nu știe ce este adevărul și că fiecare dă acestui cuvânt sensul care-i convine. Cu alte cuvinte, ceea ce numim adevăr nu este niciodată altceva decât ceea ce socotim adevărat, iar ceea ce socotim adevărat variază de la un secol la altul, de la o societate la alta, de la o persoană la alta... Pilat nu crede că adevărul există, și prin urmare a încetat să-l caute. Această atitudine intelectu­ală care constă în a elimina adevărul din sfera căutărilor și preocupărilor noastre a devenit un fenomen de masă în societățile moderne. Omul de astăzi caută tot timpul ceva, căci me­reu ceva îi lipsește pentru a fi fericit: un alt loc de muncă, un alt apartament, o nouă mașină, o nouă iubire... El caută tot ce se poate imagi­na, numai adevărul nu. De ce să se obosească să caute ceva ce nu-i lipsește? Căci el știe prea bine ce este adevărul, toată lumea o știe, până și copiii: ceea ce pot vedea și atinge cu mâna, ceea ce există aici și acum, acesta este adevă­rul: „Lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi iar îndărătul lor nu se află nimic”(J.-P. Sartre – Greața).

Acest „nimic", mereu același îndărătul ce­lor trecătoare, devine astfel singurul adevăr etern, esența comună și nepieritoare a tutu­ror aparențelor pieritoare. Altfel spus, absen­ța adevărului devine adevărul suprem a tot ceea ce există. Prin urmare, fiecare e liber să creadă orice-i trece prin cap și să născocească propriul său adevăr. În acest caz, există la ora actuală în jur de șapte miliarde de adevăruri la suprafața globului - fără să punem la soco­teală făpturile necuvântătoare, dat fiind că fi­ecare ființă vie vede lumea în felul ei. Așa în­cât adevărurile unei muște, ale unui melc, ale unui tigru sau ale unui pește nu sunt deloc aceleași.

Adevărul aflându-se peste tot, ce rost mai are să-l căutăm? Åži, dat fiind că toate adevăru­rile sunt de valoare egală – în ochii naturii, adevărul unui om nu are mai mare preț decât adevărul unui șoarece sau al unei broaște –, niciun adevăr nu este Adevărul, cu alte cuvinte, adevărul nu mai există deloc.

Când Nietzsche proclamă moartea lui Dumnezeu, el anunță în același timp moartea adevărului. Căci făptura muritoare nu poate afla și concepe decât adevăruri muritoare ca și ea. Iar ceea ce este muritor și limitat în spa­țiu și timp, ceea ce există aici, dar nu acolo, as­tăzi, dar nu mâine, nu este adevărul. Singurul adevăr absolut și nemuritor al omului fără Dumnezeu este moartea însăși, care conferă întregii existențe omenești un caracter absurd și tragic. Absurditatea existenței a devenit în zilele noastre o credință răspândită pretutin­deni în lume, precum o nouă religie.

Tolstoi descrie în confesiunile lui (1882) dezagregarea lăuntrică a omului fără Dumne­zeu, criză morală și spirituală care l-a dus în pragul sinuciderii la vârsta de cincizeci de ani și care va deveni un fenomen mondial în se­colul următor: „Adevărul era absurditatea vie­ții. Ca și cum aș fi trăit îndreptându-mă către o prăpastie (...) «Dar poate există ceva ce mi-a scăpat, ceva ce n-am înțeles? m-am întrebat în mai multe rânduri. Nu e totuși posibil ca aceas­tă stare de deznădejde să fie normală pentru om.» Åži am căutat răspuns la întrebările mele în toate cunoștințele acumulate de oameni. (...) Am căutat în toate domeniile, și nu numai că nu am găsit nimic, dar am înțeles că cei care căuta- seră ca și mine în cunoștințele omenești nu găsi­seră nici ei nimic. Nu numai că nu găsiseră ni­mic, dar recunoscuseră ca și mine că acel lucru care mă ducea la disperare, absurditatea vieții, era singura cunoaștere accesibilă omului” (L. N. Tolstoi – Mărturisiri).

Astfel încât, „oamenii nefiind capabili să se vindece de moarte, de nevoințe, de neștiință, au hotărât, pentru a viețui fericiți, să nu se mai gân­dească la ele” (Pascal – op. cit.).

Tot așa, științele moderne au exclus din sfera lor de cercetare problema fundamentală a existenței omenești: sensul vieții. Adevărurile științei nu aduc niciun răspuns întrebărilor esențiale ale omului, așa cum constată Albert Camus în eseul său despre omul absurd, Mitul lui Sisif: „Galileo, care deținea un adevăr științific important, a renunțat la el fără să stea pe gânduri, în momentul în care acest adevăr i-a pus viața în pericol. Într-un anume sens, el a avut dreptate. Pentru un astfel de adevăr nu merita să fii ars pe rug. Care se învârte în jurul celuilalt, pământul sau soarele, este o chestiune absolut indiferentă. La drept vorbind, o chestiune total inutilă. În schimb, văd mulți oameni care mor pentru că gândesc că viața nu merită trăită (...) Așa încât consider că sensul vieții este cea mai urgentă problemă”.

Însă, fără Dumnezeu, nimeni și nimic nu poate da un sens existenței omenești, a cărei destinație nu poate fi, în acest caz, decât moartea și neantul: „Nu ne vom înșela deloc decretând că ideea unei finalități a vieții se menține și se prăbușește în același timp cu sistemul religios”(S. Freud – Disconfort în cultură).

Prin urmare, excluzând din sfera ei de cer­cetare sensul vieții, știința Îl exclude pe Dum­nezeu și, excluzându-L pe Dumnezeu, ea ex­clude adevărul însuși. Căci o știință care își limitează terenul de investigație la cele muri­toare nu poate afla un alt adevăr final decât moartea: „Doi și cu doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte și nu de viață. (...) «Scuzați-mă, va striga cineva, nu aveți dreptul să protestați: doi și cu doi fac patru. Natura nu se sin­chisește de pretențiile dumneavoastră: ea nu ține seama de dorințele dumneavoastră și puțin îi pasă dacă legile ei vă plac sau nu. Sunteți obli­gat să o acceptați așa cum este, ca și consecințe­le ce decurg de aici.» (...) Dar ce-mi pasă mie, Dumnezeule, de legile naturii și de aritmetică, dacă, pentru un motiv sau altul, aceste legi și acest ««doi și cu doi: patru» nu sunt pe placul meu?” (F. M. Dostoievski – Însemnări din sub­terană).

Ca și Pascal, care afirmă că „omul este infi­nit mai presus decât omul” (op. cit.),Dostoievski nu poate admite o știință care pune semnul egalității între om și animalul omenesc și în­tre rațiunea omenească și adevăr. Căci „rațiu­nea nu este decât rațiune și nu poate satisface de­cât funcția rațională a omului, în timp ce dorința este expresia vieții în totalitate, adică a întregii existențe omenești, inclusiv rațiunea și în­doielile ei” (F. M. Dostoievski – ibid.).Căci do­rințele omului sunt fără limite, sursa lor aflându-se nu în rațiune, ci în inimă, care năzuiește la fericirea deplină, la adevărul absolut și la viața fără de moarte. În vreme ce rațiunea și legile naturii ne promit exact contrariul: dis­trugerea finală, nonsensul existenței și moar­tea veșnică. Åžtiința modernă, care nu ține cont de năzuințele sufletești ale omului, devine ast­fel din ce în ce mai inumană, așa cum consta­tă biologul francez Henri Atlan: „Fie, pentru a fi «a omului», ea nu este decât puțin științifică, fie, pentru a putea fi știință, ea nu este decât foar­te puțin ««a omului»” (Pe drept sau pe nedrept – Intercritică între știință și mit).

Adevărul omului se află în inima sa – „Omul este înainte de toate o inimă”(Sora Emmanuelle) –, iar numele acestui adevăr este Dumnezeu. Dacă „Dumnezeu este uitat, năzu­ințele duhovnicești se sting și omul nu mai este om” (Sf. Teofan Zăvorâtul – Viața lăuntrică).

Nu există și nu va exista niciodată pentru om decât un singur adevăr, care nu vine de la om, ci de la Dumnezeu: „Hristos este Cel ce ne arată scopul final. (...) Hristos a pătruns cu to­tul în omenire și omul năzuiește să se preschim­be în ființa lui Hristos, Care este idealul său” (F. M. Dostoievski – Meditație la moartea Mariei Dimitrievna).

Fără adevărul lui Hristos, toată știința omenească nu este decât minciună și nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 3, 18), aseme­nea unui miraj care ne atrage tot mai departe în pustiul acestei lumi și al materiei neînsufle­țite: „Doctrina materialiștilor, inerția universa­lă și mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski).

Hristos nu a răspuns întrebării lui Pilat, care nu era decât un procedeu retoric pentru a spune că nimeni nu știe ce este adevărul. Dar celor care își pun în mod real și sincer aceas­tă întrebare, Hristos le răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6).