„Tu spui: «Viața mea e plină de suferințe». Dar eu îți voi răspunde - sau, mai curând, Domnul Însuși îți spune - «Smerește-te, și vei vedea că poverile ți se vor transforma în odihnă», în asemenea măsură încât vei fi uimit tu însuți și vei spune: «Oare de ce eram altădată atât de chinuit și întristat?». Acum ești fericit pentru că ai devenit smerit și harul lui Dumnezeu a venit asupra ta.

(...) Sufletul omului smerit este precum marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă suprafața apei, apoi se cufundă în adâncuri. La fel se duc la fund suferințele în inima omului smerit, căci puterea Domnului este cu el. (...)Domnul nu se dezvăluie sufletului trufaș. Omul mândru, chiar dacă ar studia toate cărțile, nu-l va cunoaște niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Duhului Sfânt, iar Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin Duhul Sfânt."

SFÂNTUL SILUAN, „Scrieri - Despre smerenie"

Păcatul lui Adam și al femeii lui este, înainte de toate, păcatul mândriei, căci ei au pus propria lor voință deasupra voinței lui Dumnezeu și s-au lăsat ademeniți de făgă- duiala mincinoasă a șarpelui: „Veți fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5): „Mândria este principiul păcatului, care cuprinde toate for­mele pe care le poate lua răul: îngâmfarea, sla­va deșartă, setea de putere, împietrirea inimii, cruzimea, indiferența față de suferințele aproa­pelui; tendința de a se lăsa pradă visării, ima­ginația neînfrânată; îngrijorarea, deznădej­dea, ura; invidia, complexe de inferioritate și uneori accese de desfrânare trupească; mistu­itoare frământare lăuntrică, nesupunere, tea­mă de moarte sau, dimpotrivă, dorința de a-și pune capăt vieții, iar în cele din urmă, și nu rareori, demență totală. Acestea sunt trăsătu­rile distinctive ale duhului diavolesc” (Sf. Siluan, op. cit., „Încercări duhovnicești”).

Caracteristicile omului căzut în pute­rea necuratului sunt și trăsăturile distincti­ve ale omenirii moderne, care reproduce păcatul lui Adam la scară colectivă și mon­dială, astfel încât nu mai facem nicio dife­rență între omul căzut în păcat și omul pur și simplu, însăși noțiunea de păcat fiind su­primată din vocabularul omului modern. În lumea de azi, nimeni nu se mai teme de păcat și nimeni nu mai luptă împotriva lui, dimpotrivă, „păcatul a devenit modă” (pr. Paisie Aghioritul), așa încât ni se pare cât se poate de normal să cădem în păcatul lui Adam cât e ziua de lungă, fără măcar să ne mai dăm seama. Căci păcatul mândriei este permanent prezent în toate împrejurările vieții de zi cu zi. Toate gândurile, ideile, do­rințele, faptele noastre și, în ultimă instan­ță, întreaga noastră existență gravitează, precum asteroizii și planetele, în jurul pro­priei noastre voințe, care constituie centrul universului nostru mental. Tribunalul meu interior devine astfel instanța supremă care își impune legile, judecățile și verdictele lu­mii întregi, în funcție de ideile, gusturile și preferințele mele: într-un cuvânt, în func­ție de ce îmi place sau nu. Astfel încât vo­ința mea personală se substituie și se opu­ne în permanență voinței lui Dumnezeu, Care, din pricini știute numai de El, a făcut ca lucrurile să fie așa cum sunt și nu întot­deauna așa cum aș vrea eu. De fiecare dată când mă revolt împotriva unui anume as­pect al lumii, al vieții sau al societății care îmi displace sau mi se pare nedrept, mă re­volt împotriva voinței lui Dumnezeu. Iar această opoziție este un mod de a afirma că judecata mea e mai înțeleaptă și mai dreap­tă decât cea a Tatălui ceresc – altfel spus, eu devin propriul meu dumnezeu. Astfel încât omul care judecă orice lucru sau per­soană în funcție de ideile lui și de ceea ce îi place sau nu – și noi toți suntem acel om – reproduce în permanență păcatul lui Adam, care a voit să fie egalul lui Dumnezeu, ho­tărând după placul lui ce e bine și ce e rău. Prin urmare, orice voință care nu vine de la Dumnezeu este rea, orice judecată care se substituie judecății lui Dumnezeu este greșită. Toate adevărurile și certitudinile rațiunii omenești nu au nicio substanță re­ală prin natura lor proprie, dat fiind că sin­gura Ființă reală din univers este Dumnezeu și că nu există nicio altă realitate în afara Lui.

Atunci când știm că „înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 19), smerenia este singura atitudine posibilă, conformă rațiunii și ade­vărului: „Fericit este omul care își cunoaște slă­biciunea. (...) Când omul a cunoscut și a sim­țit propria lui slăbiciune, el își ține sufletul în afara mândriei care întunecă cunoașterea și păstrează în sine, ca pe o comoară, paza de sine. (...) Să nu-ți lași inteligența să se umfle. Nu te încrede în propriile tale puteri, pentru a nu cădea pradă slăbiciunilor firii. În acest caz, căderea îți va da în vileag slăbiciunea. Să nu te bizui pe cunoașterea ta, ca nu cumva vrăj­mașul să afle prilej de a te prinde în mrejele vi­cleniei lui. (...) Nu te lăuda niciodată cu lu­crările tale, ca să nu fii dat de rușine. Căci Dumnezeu permite să se strice orice lucrare cu care se laudă omul, pen­tru ca el să fie smerit și să învețe smerenia”(Sf. Isaac Sirul, „Cuvântări duhovnicești”).

Smerenia este sin­gura cale pentru a re­stabili legătura între om și Dumnezeu, căci nu­mai cunoscând propriul nostru neant și renunțând la duhul nostru pă­mântesc și la voința noastră proprie vom putea primi Duhul lui Dumnezeu și face vo­ința Lui. „A renunța” nu este, de altfel, termenul potrivit, căci renunța­rea implică ideea de pierdere, de sacrificiu, atribuind o anume valoare lucrului pierdut, în vreme ce, atunci când retezăm voința noas­tră proprie, nu pierdem nimic altceva decât cauza suferințelor și nefericirii noastre, tot așa cum un om bolnav nu poate deveni să­nătos decât „renunțând” la boală. Așa cum bolnavul trebuie să se supună întru totul voinței doctorului, care știe mai bine decât el ce trebuie făcut pentru a-i vindeca boala, tot așa omul molipsit de boala păcatului trebu­ie să se supună cu totul voinței lui Dumnezeu. Prin urmare, oricare ar fi suferințele și încer­cările ce ni se ivesc în cale, trebuie „să credem cu tărie că nicio suferință sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu” Căci toate încercările prin care ne este dat să trecem „sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântuirii noastre”(Starețul Macarie de la Optina, „Scrisori către fiii duhovni­cești”). Dat fiind că Dumnezeu „lucrează ne­contenit pentru mântuirea noastră, folosind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât si ceea ce numim întristare” (Starețul Macarie, ibid.),trebuie să ne încredințăm cu totul Tatălui ceresc, în toate împrejurările vieții noastre: „Dacă renunți la a te mai călăuzi sin­gur (...) si dacă te lepezi cu totul de voia ta, nu vei mai simți niciodată întunericul greu al întristării”(Starețul Leonida de la Optina). Atitudinea noastră în fața încercărilor și su­ferințelor de orice fel trebuie să fie aceeași cu cea a lui Hristos pe Muntele Măslinilor: „Părinte, de voiesti, treacă de la Mine acest pa­har. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).

A se încrede în voința proprie, care vine din lume și ne leagă de această lume, înseam­nă a face legământ cu vrăjmașul omului, care ne făgăduiește împărăția acestei lumi, dacă ne închinăm lui: „și I-a arătat toate împără­țiile lumii și slava lor. Åži I-a zis Lui: Acestea toate Å¢i le voi da Å¢ie, dacă vei cădea înain­tea mea și Te vei închina mie” (Matei 4, 9).

Numai supunându-ne cu totul voinței lui Dumnezeu, fără a judeca hotărârile Lui după mintea noastră omenească și fără a ne îndoi că tot ce ne trimite Tatăl ceresc nu poate fi decât spre binele nostru, vom pu­tea regăsi neprihănirea și credința deplină în Dumnezeu a omului dinainte de păcat. Smerenia este așadar singurul mod de a re­stabili legătura vie și permanentă cu

Dumnezeu și, în același timp, cel mai înalt mod de cunoaștere îngăduit omului, căci este întemeiat pe acest adevăr suprem: Dumnezeu este totul, și fără El nu suntem nimic. Atunci când vom fi dobândit smere­nia desăvârșită – care nu este altceva decât credința desăvârșită – nu vom mai avea niciun fel de teamă, nici de îngrijorare, căci Îi vom fi încredințat lui Dumnezeu întreaga noastră persoană și întreaga noastră viață: „Omul care se încredințează cu totul voinței lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de fur­tună, nici de tâlhari, de nimic. Si orice i s-ar întâmpla, el îsi spune: Acesta este placul lui Dumnezeu. (...) În acestfel putem păstra pa­cea în suflet si în trup. (...) Cea mai cu folos lucrare este de a ne încredința voinței lui Dumnezeu si de a răbda încercările cu nădej­de” (Sf. Siluan, op cit., „Despre voința lui Dumnezeu și despre libertate”).

Toate tulburările, spaimele, frământă­rile și întristările noastre sunt o manifesta­re a voinței proprii – și deci a mândriei noas­tre – care se opune voinței lui Dumnezeu. Iar leacul care vindecă toate bolile noastre sufletești și duhovnicești este smerenia: „Ai căzut din nou în melancolie si deznădejde! Ai uitat oare că aceeasi mână care pedepseste adu­ce si cele mai mari daruri? (...) Când nu suntem în stare să urcăm pe culmile virtuții, tot ce ne rămâne de făcut este să coborâm în prăpas­tia smereniei. Smerenia este cel mai sigur mij­locitor înaintea feței Domnului. Numai prin smerenie si osteneală cel din urmă va fi cel din­tâi. Deci fii cu bărbăție!” (Starețul Macarie de la Optina, op. cit.).