Calea către cunoașterea lui Dumnezeu trece mai nainte de toate prin credinÅ£ă, prin dragostea lui Hristos și prin pocăinÅ£ă.

Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinÅ£ei. PlângeÅ£i-vă greșalele, plângeÅ£i pentru ca inima voastră să nu se usuce.

Lucrul de cea mai neapărată trebuinÅ£ă este ca în toată vremea să păstrăm simÅ£ământul neîndestulării noastre înaintea lui Dumnezeu. Intrăm atunci într’o neîncetată încordare între osândirea de sine și dragostea pentru Hristos, între pocăinÅ£ă și nădejdea în îndurările lui Dumnezeu. Pe de-o parte, trăim în suferinÅ£a de a fi atât de departe de Dumnezeul pe Carele îl iubim; pe de altă parte, această suferinÅ£ă și dragoste lucrează ca un foc lăuntric, împingându-ne cu putere către Dumnezeu. Această încordare și-a afl at expresia cea mai puternică în cuvântul lui Hristos către StareÅ£ul Siluan: «Å¢ine-Å£i mintea în iad, și nu deznădăjdui». Cuvântul acesta poate provoca temere, frică și panică, dar ea nu trebuie să ne covârșească: este principiul de temei al vieÅ£ii noastre în Hristos.

Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinic; Dumnezeu face cu fi ecare om o unică legătură a inimii. De ce este nevoie de Ghethsimani și de Golgotha pentru mântuirea lumii? învrăjbirea între Hristos și lume este cu totul de neînÅ£eles.
Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferinÅ£ele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creștină această tragedie pe pământ este urmarea neascultării. Adam a căutat starea dumnezeiască, viaÅ£a vecinică, rupând legătura cu Părintele și Făcătorul său. Hristos-Omul, cel dintâi în istoria omenirii, a urcat pe Golgotha; și-a ales moartea cea mai dureroasă pentru a sfărâma acest blestem. A te hotărî să urmezi lui Hristos înseamnă a te expune suferinÅ£ei. Este de neocolit! În măsura în care sântem o celulă a marelui trup al omenirii de la zidirea lumii și în măsura în care viaÅ£a cosmică trece
prin noi, trăim tragedia omenirii ca pe propria noastră tragedie.

Când citim Evanghelia reacÅ£iile lui Hristos la ceea ce se petrece în jurul lui ne uimesc. Tocmai atunci când Iuda are să-l vânză, El zice: „Astăzi s’au proslăvit Fiul Omului”. La fiecare liturghie noi prăznuim acea clipă, o repetăm în cugetul nostru. Dacă vreo putere vrăjmașă, potrivnică, militară, ne-ar lua ca să ne ucidă, oare am fi și noi în stare să zicem: „Astăzi sânt proslăvit, și Dumnezeu se proslăvește în mine”? CunoașteÅ£i toÅ£i această istorisire; este însuși conÅ£inutul vieÅ£ii noastre de zi cu zi. 

Sunt multe aspecte foarte subÅ£iri și interesante în viaÅ£a noastră duhovnicească. Dar putem fi lipsiÅ£i de ele dacă ne dăm atenÅ£ia greutăÅ£ilor exterioare. Pentru a ne schimba viaÅ£a trebuie o nevoinÅ£ă, trebuie să învăÅ£ăm a ne strămuta mintea de la lucrurile banale și pătimașe către Dumnezeu. Astfel viata noastră poate deveni cât se poate de interesantă, măcar că este tot mereu legată de o străduinÅ£ă dureroasă. Nu trebuie să încercaÅ£i a ocoli această durere. TrăiÅ£i-o! Prin ea se exprimă dorinÅ£a noastră de a urma lui Hristos.

Devenim creștini pentru că „Dumnezeu este dragoste”, iar nu pentru că aceasta ne ușurează cariera pământească. În viaÅ£a creștină fericirea noastră nu este decât Hristos, conștiinÅ£a că El este adevărul, și nimic altceva.

Într’o zi un om în trecere pe la Muntele Athos a pus această întrebare mai multor StareÅ£i: „Care este lucrul cel mai însemnat în
viaÅ£a noastră?” De fi ecare dată i s’a răspuns: „Dragostea dumnezeiască; a iubi pe Dumnezeu și a iubi pe aproapele„. El a zis: „Eu nu am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalÅ£i. Ce-i de făcut?” Apoi a hotărât de la sine: „Voi face ca și cum aș avea această dragoste”. Treizeci de ani mai târziu Duhul Sfânt i-a dat harul dragostei.

Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh