În ochii omului fără Dumnezeu, „moartea este cea mai temeinică invenție a vieții”: „Am voit să iubesc cerul și pământul, făuririle și înflăcărările lor – și nu am putut afla nimic care să nu‑mi amintească moartea” (E. Cioran – „Manual de descompunere”).

Pretutindeni prezentă și în fiecare clipă, moartea apare celui fără credință ca fiind mai puternică și mai reală decât viața, întrucât tot ce există va înceta, mai devreme sau mai târziu, să existe: „Dacă întregul pământ se învechește și se dărâmă, aceasta se va întâmpla într‑o bună zi, dacă toate universurile explodează, ele vor exploda, că va fi mâine sau peste veacuri, e același lucru. Ceea ce e sortit să se sfârșească este deja sfârșit” (E. Ionescu – „Regele moare”).

Redus la dimensiunea lui materială și temporală, omul este o făptură tot atât de neînsemnată ca o muscă sau o furnică, dar cu mult mai nefericită, căci, fiind înzestrat cu conștiință, el știe că într‑o zi sau alta va fi strivit sub călcâiul necruțător al morții. Ființă în același timp tragică și ridicolă, întrucât acest soi de gândac gânditor se crede regele universului, și numai în ceasul morții își cunoaște neputința și nimicnicia:

„REGELE: Mi‑e teamă, mă scufund, mă duc la fund, nu mai știu nimic, nu am existat. Simt că mor” (E. Ionescu – op. cit.).

Moartea este adevărul suprem al omului fără Dumnezeu, un adevăr matematic, științific, care nu admite nicio obiecție și nicio excepție: „Satisfacerea nevoilor noastre de natură animală ne duce în cele din urmă la moarte; satisfacerea nevoilor noastre intelectuale, prin studiul și cunoașterea a tot ce există, ne duce la concluzia că destinația finală a oricărei existențe este moartea, și că împărăția morții cuprinde întregul univers. Năzuind la viață, ajungem la moarte, și voind să cunoaștem viața, cunoaștem moartea” (Vladimir Soloviov – „Bazele spirituale ale Vieții”).

Cu toate acestea, certitudinea morții, care ne așteaptă la capătul tuturor căilor noastre pământești, nu a putut niciodată înăbuși strigătul de revoltă al inimii omenești, care se împotrivește din toate puterile ei legii tiranice și necruțătoare a morții: „Nu vreau să mor, nu, nu vreau, și nici nu vreau să vreau; vreau să trăiesc veșnic, veșnic, și să trăiesc eu, acest biet eu care sunt și care simt că sunt astăzi și aici – de aceea mă muncește problema duratei sufletului meu, al meu propriu. Eu sunt centrul universului meu, centrul universului” (Miguel de Unamuno – „Sentimentul tragic al existenței”).

Conștiința omenească este împărțită între două lumi și două realități diametral opuse, dedublare caracteristică ființei omenești, pe care o cugetare orientală o definește astfel: „Tot ce este în afara mea mă încredințează că nu sunt nimic. Tot ce este înlăuntrul meu mă încredințează că sunt totul”.

Această separare și dezbinare între lumea exterioară și ființa lăuntrică a omului nu a fost voită de Dumnezeu și nu exista la începutul Creației. Tot ceea ce Dumnezeu făcuse constituia o unitate, ale cărei părți și elemente erau toate îmbinate și armonizate prin prezența Duhului Sfânt. Încălcând voința lui Dumnezeu, omul a sfărâmat această unitate. După căderea în păcat, Adam și femeia lui – care încă nu se numea Eva – se văd pentru prima dată din afară și fac distincția între făptura lor trupească și ființa lor interioară: „Au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin și și‑au făcut șorțuri din ele”. După care „omul și nevasta lui s‑au ascuns de Fața Domnului printre pomii din grădină” (Fac. 3, 7‑8).

Păcatul lui Adam aduce cu sine o triplă separare: între om și Dumnezeu, între om și lume, și între om și sine însuși. De aici provin toate celelalte dezbinări și opoziții care alcătuiesc lumea omului căzut în păcat: opoziția între cer și pământ, între viață și moarte, între trup și suflet, între om și natură, între om și semenii lui: „Esența răului în lume constă în faptul că ființele se simt străine una față de alta și au căzut pradă învrăjbirii, contradicțiilor și dușmăniei. Or, acestea constituie însăși existența lumii, o existență absurdă, irațională” (Vladimir Soloviov – op. cit.).

După căderea în păcat a lui Adam, tot ce există în această lume se află sub stăpânirea dezbinării și descompunerii, care nu sunt legea lui Dumnezeu, ci legea morții. Căci fără Dumnezeu totul este țărână și se va întoarce în țărână. Cum oare ar putea scăpa făptura „de însușirea de a fi alcătuită din elemente și de a se reîntoarce la ele, sau de a fi distrusă cu totul? Căci alcătuirea este început de luptă, iar lupta este început de dezbinare, iar dezbinarea este început de distrugere, iar distrugerea este cu desăvârșire străină de Dumnezeu și de natura primă” (Sf. Grigorie de Nazianz – „Cuvântări teologice”).

Rupând alianța cu Dumnezeu, izvorul vieții a tot ce există, omul a săvârșit un act sinucigaș, aruncându‑se el însuși – și lumea împreună cu el – „în întunericul din afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt. 25, 30).

Dacă împărăția lui Hristos nu este în această lume (In. 18, 36), este pentru că această lume nu mai este cea făcută de Dumnezeu: „Redusă la dimensiunea ei exterioară, lumea nu mai este decât un spațiu gol, un orizont lipsit de conținut”. Omul devine astfel „asemenea unui călător ce urmărește pe fereastra trenului priveliștea care aleargă sub privirea lui neputincioasă” (Michel Henry – „Cuvintele lui Hristos”).

Căci acolo unde nu este Dumnezeu, nimic nu poate fi. Iar o viață care nu este veșnică nu este viață, ci hrana mereu reînnoită a morții: „În fața sufletului meu s‑a ridicat ca un fel de cortină, iar spectacolul vieții infinite s‑a preschimbat sub ochii mei în genunea mormântului veșnic deschis. Cum putem spune «Aceasta este», atunci când totul se duce? totul se rostogolește și trece cu viteza fulgerului? atunci când fiecare ființă (…) este luată de șuvoiul apei, scufundată și zdrobită de stânci? Nu există nicio clipă care să nu te sfârtece, pe tine și pe cei din jurul tău; (…) ceea ce îmi mistuie inima este această putere nimicitoare, ascunsă în întreaga natură (…) Cerul, pământul, forțele active, toate acestea nu sunt în ochii mei decât un monstru veșnic înghițitor, veșnic rumegător” (Goethe – „Suferințele tânărului Werther”).

O viață care ne duce în mod ineluctabil la moarte este un lucru tot atât de inuman și absurd ca o mamă care și‑ar ucide copiii, ceea ce niciun animal nu face. Ziditorul a tot ce există și Tatăl tuturor ființelor vii să fie el mai sângeros și mai nebun decât un animal, și prin urmare inferior făpturilor create de El? Inferior nu numai oamenilor, dar și fiarelor sălbatice și chiar insectelor, căci nicio făptură vie nu‑și nimicește propriii copii! A nega existența lui Dumnezeu înseamnă a admite această absurditate conform căreia distrugerea este scopul suprem al Creației, iar inexistența, scopul suprem al existenței. Faptul că singura făptură inteligentă și rațională de pe fața pământului a putut ajunge la concluzia că nu există nicio inteligență și nicio rațiune în întregul univers, cu excepția creierului omenesc – ceea ce face din om o ființă absurdă, căci este singura gânditoare în mijlocul unui univers lipsit de cuget și de duh –, faptul că o asemenea aberație, în contradicție cu însăși rațiunea care a zămislit‑o, a putut fi susținută și propovăduită de filozofii moderni, devenind o credință colectivă la scară mondială, această sminteală savantă care vorbește în numele rațiunii și al științei, acest duh vrăjmaș omului care vorbește prin gura oamenilor, toate acestea nu sunt produsul rațiunii, nici al omului, ci lucrarea aceluia care „de la început a fost omorâtor de oameni și cu adevărul nu stă laolaltă, pentru că nu este adevăr într‑însul. Când spune minciuna, grăiește dintru ale sale, că este mincinos și tatăl minciunii” (In. 8, 44).

Toată cultura modernă – filozofia, știința, arta, literatura și ideologiile de masă – se află sub semnul absurdului, deci sub puterea tatălui minciunii, vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu: „Numim absurd tot ceea ce nu se sprijină pe nimic, tot ceea ce contrazice realitatea sau este incompatibil cu ea. Prin urmare, răul și absurdul sunt identice în esență” (Vladimir Soloviov – op. cit.).

A nega sensul vieții înseamnă a nega viața însăși, făcând din moarte scopul ei final. Iar cel ce crede în moarte ca într‑un adevăr absolut și etern crede în vrăjmașul lui Dumnezeu. Căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii” (Mt. 22, 32): „Adevăr, adevăr grăiesc vouă, că cine ascultă cuvintele mele și crede în Cel ce m‑a trimis are viață veșnică, și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (In. 5, 24).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu, Paris