În ochii omului fără Dumnezeu, „moartea este cea mai temeinică invenÅ£ie a vieÅ£ii”: „Am voit să iubesc cerul ÅŸi pământul, făuririle ÅŸi înflăcărările lor – ÅŸi nu am putut afla nimic care să nu‑mi amintească moartea” (E. Cioran – „Manual de descompunere”).

Pretutindeni prezentă ÅŸi în fiecare clipă, moartea apare celui fără credinÅ£ă ca fiind mai puternică ÅŸi mai reală decât viaÅ£a, întrucât tot ce există va înceta, mai devreme sau mai târziu, să existe: „Dacă întregul pământ se învecheÅŸte ÅŸi se dărâmă, aceasta se va întâmpla într‑o bună zi, dacă toate universurile explodează, ele vor exploda, că va fi mâine sau peste veacuri, e acelaÅŸi lucru. Ceea ce e sortit să se sfârÅŸească este deja sfârÅŸit” (E. Ionescu – „Regele moare”).

Redus la dimensiunea lui materială ÅŸi temporală, omul este o făptură tot atât de neînsemnată ca o muscă sau o furnică, dar cu mult mai nefericită, căci, fiind înzestrat cu conÅŸtiinÅ£ă, el ÅŸtie că într‑o zi sau alta va fi strivit sub călcâiul necruÅ£ător al morÅ£ii. FiinÅ£ă în acelaÅŸi timp tragică ÅŸi ridicolă, întrucât acest soi de gândac gânditor se crede regele universului, ÅŸi numai în ceasul morÅ£ii îÅŸi cunoaÅŸte neputinÅ£a ÅŸi nimicnicia:

„REGELE: Mi‑e teamă, mă scufund, mă duc la fund, nu mai ÅŸtiu nimic, nu am existat. Simt că mor” (E. Ionescu – op. cit.).

Moartea este adevărul suprem al omului fără Dumnezeu, un adevăr matematic, ÅŸtiinÅ£ific, care nu admite nicio obiecÅ£ie ÅŸi nicio excepÅ£ie: „Satisfacerea nevoilor noastre de natură animală ne duce în cele din urmă la moarte; satisfacerea nevoilor noastre intelectuale, prin studiul ÅŸi cunoaÅŸterea a tot ce există, ne duce la concluzia că destinaÅ£ia finală a oricărei existenÅ£e este moartea, ÅŸi că împărăÅ£ia morÅ£ii cuprinde întregul univers. Năzuind la viaÅ£ă, ajungem la moarte, ÅŸi voind să cunoaÅŸtem viaÅ£a, cunoaÅŸtem moartea” (Vladimir Soloviov – „Bazele spirituale ale VieÅ£ii”).

Cu toate acestea, certitudinea morÅ£ii, care ne aÅŸteaptă la capătul tuturor căilor noastre pământeÅŸti, nu a putut niciodată înăbuÅŸi strigătul de revoltă al inimii omeneÅŸti, care se împotriveÅŸte din toate puterile ei legii tiranice ÅŸi necruÅ£ătoare a morÅ£ii: „Nu vreau să mor, nu, nu vreau, ÅŸi nici nu vreau să vreau; vreau să trăiesc veÅŸnic, veÅŸnic, ÅŸi să trăiesc eu, acest biet eu care sunt ÅŸi care simt că sunt astăzi ÅŸi aici – de aceea mă munceÅŸte problema duratei sufletului meu, al meu propriu. Eu sunt centrul universului meu, centrul universului” (Miguel de Unamuno – „Sentimentul tragic al existenÅ£ei”).

ConÅŸtiinÅ£a omenească este împărÅ£ită între două lumi ÅŸi două realităÅ£i diametral opuse, dedublare caracteristică fiinÅ£ei omeneÅŸti, pe care o cugetare orientală o defineÅŸte astfel: „Tot ce este în afara mea mă încredinÅ£ează că nu sunt nimic. Tot ce este înlăuntrul meu mă încredinÅ£ează că sunt totul”.

Această separare ÅŸi dezbinare între lumea exterioară ÅŸi fiinÅ£a lăuntrică a omului nu a fost voită de Dumnezeu ÅŸi nu exista la începutul CreaÅ£iei. Tot ceea ce Dumnezeu făcuse constituia o unitate, ale cărei părÅ£i ÅŸi elemente erau toate îmbinate ÅŸi armonizate prin prezenÅ£a Duhului Sfânt. Încălcând voinÅ£a lui Dumnezeu, omul a sfărâmat această unitate. După căderea în păcat, Adam ÅŸi femeia lui – care încă nu se numea Eva – se văd pentru prima dată din afară ÅŸi fac distincÅ£ia între făptura lor trupească ÅŸi fiinÅ£a lor interioară: „Au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin ÅŸi ÅŸi‑au făcut ÅŸorÅ£uri din ele”. După care „omul ÅŸi nevasta lui s‑au ascuns de FaÅ£a Domnului printre pomii din grădină” (Fac. 3, 7‑8).

Păcatul lui Adam aduce cu sine o triplă separare: între om ÅŸi Dumnezeu, între om ÅŸi lume, ÅŸi între om ÅŸi sine însuÅŸi. De aici provin toate celelalte dezbinări ÅŸi opoziÅ£ii care alcătuiesc lumea omului căzut în păcat: opoziÅ£ia între cer ÅŸi pământ, între viaÅ£ă ÅŸi moarte, între trup ÅŸi suflet, între om ÅŸi natură, între om ÅŸi semenii lui: „EsenÅ£a răului în lume constă în faptul că fiinÅ£ele se simt străine una faÅ£ă de alta ÅŸi au căzut pradă învrăjbirii, contradicÅ£iilor ÅŸi duÅŸmăniei. Or, acestea constituie însăÅŸi existenÅ£a lumii, o existenÅ£ă absurdă, iraÅ£ională” (Vladimir Soloviov – op. cit.).

După căderea în păcat a lui Adam, tot ce există în această lume se află sub stăpânirea dezbinării ÅŸi descompunerii, care nu sunt legea lui Dumnezeu, ci legea morÅ£ii. Căci fără Dumnezeu totul este Å£ărână ÅŸi se va întoarce în Å£ărână. Cum oare ar putea scăpa făptura „de însuÅŸirea de a fi alcătuită din elemente ÅŸi de a se reîntoarce la ele, sau de a fi distrusă cu totul? Căci alcătuirea este început de luptă, iar lupta este început de dezbinare, iar dezbinarea este început de distrugere, iar distrugerea este cu desăvârÅŸire străină de Dumnezeu ÅŸi de natura primă” (Sf. Grigorie de Nazianz – „Cuvântări teologice”).

Rupând alianÅ£a cu Dumnezeu, izvorul vieÅ£ii a tot ce există, omul a săvârÅŸit un act sinucigaÅŸ, aruncându‑se el însuÅŸi – ÅŸi lumea împreună cu el – „în întunericul din afară, unde va fi plânsul ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Mt. 25, 30).

Dacă împărăÅ£ia lui Hristos nu este în această lume (In. 18, 36), este pentru că această lume nu mai este cea făcută de Dumnezeu: „Redusă la dimensiunea ei exterioară, lumea nu mai este decât un spaÅ£iu gol, un orizont lipsit de conÅ£inut”. Omul devine astfel „asemenea unui călător ce urmăreÅŸte pe fereastra trenului priveliÅŸtea care aleargă sub privirea lui neputincioasă” (Michel Henry – „Cuvintele lui Hristos”).

Căci acolo unde nu este Dumnezeu, nimic nu poate fi. Iar o viaÅ£ă care nu este veÅŸnică nu este viaÅ£ă, ci hrana mereu reînnoită a morÅ£ii: „În faÅ£a sufletului meu s‑a ridicat ca un fel de cortină, iar spectacolul vieÅ£ii infinite s‑a preschimbat sub ochii mei în genunea mormântului veÅŸnic deschis. Cum putem spune «Aceasta este», atunci când totul se duce? totul se rostogoleÅŸte ÅŸi trece cu viteza fulgerului? atunci când fiecare fiinÅ£ă (…) este luată de ÅŸuvoiul apei, scufundată ÅŸi zdrobită de stânci? Nu există nicio clipă care să nu te sfârtece, pe tine ÅŸi pe cei din jurul tău; (…) ceea ce îmi mistuie inima este această putere nimicitoare, ascunsă în întreaga natură (…) Cerul, pământul, forÅ£ele active, toate acestea nu sunt în ochii mei decât un monstru veÅŸnic înghiÅ£itor, veÅŸnic rumegător” (Goethe – „SuferinÅ£ele tânărului Werther”).

O viaÅ£ă care ne duce în mod ineluctabil la moarte este un lucru tot atât de inuman ÅŸi absurd ca o mamă care ÅŸi‑ar ucide copiii, ceea ce niciun animal nu face. Ziditorul a tot ce există ÅŸi Tatăl tuturor fiinÅ£elor vii să fie el mai sângeros ÅŸi mai nebun decât un animal, ÅŸi prin urmare inferior făpturilor create de El? Inferior nu numai oamenilor, dar ÅŸi fiarelor sălbatice ÅŸi chiar insectelor, căci nicio făptură vie nu‑şi nimiceÅŸte propriii copii! A nega existenÅ£a lui Dumnezeu înseamnă a admite această absurditate conform căreia distrugerea este scopul suprem al CreaÅ£iei, iar inexistenÅ£a, scopul suprem al existenÅ£ei. Faptul că singura făptură inteligentă ÅŸi raÅ£ională de pe faÅ£a pământului a putut ajunge la concluzia că nu există nicio inteligenÅ£ă ÅŸi nicio raÅ£iune în întregul univers, cu excepÅ£ia creierului omenesc – ceea ce face din om o fiinÅ£ă absurdă, căci este singura gânditoare în mijlocul unui univers lipsit de cuget ÅŸi de duh –, faptul că o asemenea aberaÅ£ie, în contradicÅ£ie cu însăÅŸi raÅ£iunea care a zămislit‑o, a putut fi susÅ£inută ÅŸi propovăduită de filozofii moderni, devenind o credinÅ£ă colectivă la scară mondială, această sminteală savantă care vorbeÅŸte în numele raÅ£iunii ÅŸi al ÅŸtiinÅ£ei, acest duh vrăjmaÅŸ omului care vorbeÅŸte prin gura oamenilor, toate acestea nu sunt produsul raÅ£iunii, nici al omului, ci lucrarea aceluia care „de la început a fost omorâtor de oameni ÅŸi cu adevărul nu stă laolaltă, pentru că nu este adevăr într‑însul. Când spune minciuna, grăieÅŸte dintru ale sale, că este mincinos ÅŸi tatăl minciunii” (In. 8, 44).

Toată cultura modernă – filozofia, ÅŸtiinÅ£a, arta, literatura ÅŸi ideologiile de masă – se află sub semnul absurdului, deci sub puterea tatălui minciunii, vrăjmaÅŸul omului ÅŸi al lui Dumnezeu: „Numim absurd tot ceea ce nu se sprijină pe nimic, tot ceea ce contrazice realitatea sau este incompatibil cu ea. Prin urmare, răul ÅŸi absurdul sunt identice în esenÅ£ă” (Vladimir Soloviov – op. cit.).

A nega sensul vieÅ£ii înseamnă a nega viaÅ£a însăÅŸi, făcând din moarte scopul ei final. Iar cel ce crede în moarte ca într‑un adevăr absolut ÅŸi etern crede în vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu. Căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul morÅ£ilor, ci al celor vii” (Mt. 22, 32): „Adevăr, adevăr grăiesc vouă, că cine ascultă cuvintele mele ÅŸi crede în Cel ce m‑a trimis are viaÅ£ă veÅŸnică, ÅŸi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaÅ£ă” (In. 5, 24).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu, Paris