E cu neputinÅ£ă să-Å£i iubeÅŸti aproapele prin forÅ£e proprii; celălalt e uneori plicticos, arÅ£ăgos, capricios, insensibil la prezenÅ£a ÅŸi unicitatea ta, câteodată ignorant, alteori sufocant... AÅŸa că unii dintre noi alegem să ni-l înstrăinăm cu încruntături neîmblânzite, alÅ£ii preferăm să-l Å£inem la distanÅ£ă prin ritualuri complezente; ÅŸi apoi ne vedem în continuare de vieÅ£ile noastre, fiecare retras în spaÅ£ii unde semenul nu mai poate deveni o prezenÅ£ă iritantă. Ceea ce ne scapă adesea este că prin strategiile amintite ratăm taina aproapelui ÅŸi pe cea a sfinÅ£irii noastre.

Hristos nu ne-a lăsat o reÅ£etă a mântuirii individuale ci o poruncă limpede: “săne iubim unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Da, oricât ar părea de straniu – iubirea e o poruncă. Însă ca toate poruncile Domnului ÅŸi aceasta e eliberatoare, deschizându-ne o nouă perspectivă asupra vieÅ£ii. Iubirea care ni se cere nu e legată de o umanitate anonimă ci îl are în vedere pe cel de lângă mine, omul pe care Dumnezeu prilejuieÅŸte să-l întâlnesc în clipa de faÅ£ă. Însă cum să-mi iubesc aproapele când e pisălog, vicios, lipsit de scrupule, mai mult decât atât – dovedeÅŸte o răutate gratuită, îmi tulbură liniÅŸtea, mă necăjeÅŸte sistematic, îmi devine insuportabil? Cum l-aÅŸ putea iubi pe unul ca acesta? Mi-e imposibil!

Chiar aÅŸa – porunca iubirii îmi cere imposibilul. Însă ceea ce îmi este aparent cu neputinÅ£ă devine posibil prin Hristos. Îl pot iubi pe aproapele meu numai dacă îl descopăr aÅŸa cum îl priveÅŸte Hristos: preÅ£uindu-l nu pentru păcatele lui ci pentru ceea ce poate deveni dincolo de ele. Dacă semenul meu mă răneÅŸte e pentru că el însuÅŸi e rănit de (ne)bănuite boli sufleteÅŸti, aÅŸa cum noi toÅ£i suntem… Åži dacă, în ciuda risipirilor noastre, Dumnezeu ne iubeÅŸte pe toÅ£i căutând la chipul Lui din noi, tot astfel trebuie să descopăr la rându-mi în aproapele meu, dincolo de slăbiciunile lui evidente, frumseÅ£ea de care pesemne nici nu mai ÅŸtie că e capabil.

Iubirea aproapelui e un dar pe care Hristos ni-l face pe nesimÅ£ite atunci când ne străduim să ne măsurăm aproapele cu o altă măsură, atunci când începem să ne desfundăm căile de comuniune, atunci când îl privim pe celălalt din perspectiva iubirii cu care Dumnezeu ne iubeÅŸte.

Porunca lui Hristos ne solicită imposibilul pentru că Å£inteÅŸte dincolo de lumea în care trăim; împlinirea iubirii aproapelui e începutul unei veÅŸnice însoÅ£iri în Dumnezeu. Hristos ne cere să ne străduim să umplem cu iubire lumea aceasta învechită în rele. Cunoașteți o provocare mai mare?

Daniel Chira, Londra