Unitatea obștii, devenită un singur trup, este foarte importantă. De aceea, una dintre regulile menționate de Sfântul Antonie cel Mare este de a‑i cerceta pe cei bolnavi, așa cum ne învață însuși Mântuitorul. Totodată, sfântul monah accentuează nu doar suferința întregului corp (a obștei), o dată cu membrul bolnav (părtășia suferinței), ci și înțelegerea că boala nu atinge doar trupul, ci și sufletul, iar Hristos este doctorul nostru, Vindecătorul desăvârșit.

„Întrebări precum de ce mi s‑a întâmplat asta? De ce tocmai mie? Cu ce am greșit astfel încât să fiu pedepsit cu această boală? şi altele de acest fel cu greu reușesc să găsească un răspuns satisfăcător în viața omului, în general, dar, mai cu seamă, în viața celui bolnav. Sfaturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, date în astfel de situaţii, ne ajută să dobândim o înțelegere duhovnicească a lucrurilor. Dincolo de raționalizări stereotipe, de interpretări logice, ei încearcă să ne introducă în taina înțelegerii și acceptării voii lui Dumnezeu.” (Preot Ilie Ursachi, Introducere, în Cuvinte de folos și rugăciuni pentru bolnavi, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, Roma 2012, p. 4).

În Teologia Bolii, a lui Jean‑Claude Larchet, citim că prin boală descoperim pedagogia dumnezeiască. În aparență o pedeapsă, boala este de fapt o urmare a păcatului, o corecţie pe care Dumnezeu o aplică omului, dar nu cu sensul de sancţiune, ci în sensul pozitiv al verbului latin corrigere, a redresa, a ameliora, a vindeca, nu doar trupul, ci și bolile spirituale. 

De ce trebuie să avem răbdare?

În prima săptămână a lunii mai se face și pomenirea Sfinților Iov, Irodion de la Lainici și a Sfintei Monica, mama Sfântului Augustin, toți trei putând fi considerați modele de răbdare.

Istoria Dreptului Iov ne oferă exemplul desăvârșit de răbdare în Vechiul Testament. În fața tuturor încercărilor, Iov rămâne consecvent convingerii că Dumnezeu este preamilostiv și drept, iar sensul suferinței, sau cauza, nu primează în faţa nădejdii și a credinței în Dumnezeu. De unde și puterea de a răbda până când suferința a luat sfârșit. 

Fiind numit de Sfântul Calinic de la Cernica stareț al schitului Lainici, de multe ori Sfântul Irodion a suferit prigoniri de tot felul, dar timp de 35 de ani a rămas „luceafărul” care a strălucit cu smerenie pe Valea Jiului, a călugărilor din obștea de la Lainici. Faptul că a dobândit multă răbdare o arată dragostea cu care s‑a întors de patru ori la ascultarea de stareț după ce a fost înlăturat, dar și grija prin care îi primea pe toți credincioșii ce pășeau în curtea mănăstirii. Sfântul s‑a învrednicit de multe daruri de la Dumnezeu. Părintele Ioanichie Bălan, autorul Patericului românesc, povestește minunea pe care sfântul a făcut‑o cu o femeie ce venise la mănăstire pentru a‑i aduce lapte: „V‑am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!”. Iar cuviosul i‑a răspuns: „Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!”. „Ba da părinte”, a zis femeia, „de la capra mea este.” „Dar n‑ai dat‑o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!” Atunci femeia, vădită, şi‑a recunoscut păcatul şi din ziua aceea n‑a mai pomenit numele necuratului. 

Despre viața Sfintei Monica, mama fericitului Augustin, ştim că ea era căsătorită cu un om păgân, care devenea foarte aprig la mânie. De multe ori sfânta a trebuit să rabde nedreptăți din partea lui. Cu toate acestea, datorită răbdării și smereniei ei, sfânta l‑a câștigat pe deplin, astfel încât el și‑a îndreptat viața și a devenit creștin. 

Totodată, sfânta își manifesta în mod desăvârșit răbdarea față de fiul ei, Augustin, care nu a ascultat‑o și a rămas în rătăcire timp de nouă ani. Deși dezamăgită, ea nu a renunțat să spere că‑l poate ajuta. Încercând să ceară ajutorul unui episcop, acesta a liniștit‑o pe mamă spunându‑i: „Du‑te pe drumul tău, că nu se poate ca fiul unor astfel de lacrimi să rămână pierdut.”. Într‑adevăr, citind din Noul Testament și ajungând la verstele din Romani (13, 12‑14), tânărul s‑a hotărât „să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos”, ajungând unul din dascălii Bisericii.

Așadar, vedem că răbdarea nu doar îl face pe om rezistent în fața ispitelor, dar și izvorăște în sufletul său virtute după virtute.

De ce Sfântul Nicolae este numit chip al blândețelor?

Din ziua de 9 mai 1087, cinstitele moaşte ale Sfântului Nicoale au fost duse în oraşul Bari, din sudul Italiei, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor. Cultul sfântului se extinde apoi în tot Occidentul, devenind cel mai cunoscut și mai cinstit sfânt după persoanele biblice.

În troparul sfântului, preluat și la pomenirea altor arhierei cinstiți de Biserică, citim că este chip al blândeţelor. Bineînțeles, blândețea o putem observa ușor la oricine, privind persoana respectivă în ochi. Blândeţele ochilor Sfântului Nicolae sunt razele coborâte din inima Ortodoxiei.

Ne rugăm Sfântului Nicolae şi zicem: „luminează, înţelepte, ochii sufletului meu, ca limpede să privesc pe atotmilostivul Dătător de lumină”. Sfântul Nicolae se aseamănă Domnului Hristos. Cel blând dăruiește și se dăruiește, şi cu smerenie devine exemplu viu pentru bunătatea și blândețea lui. Prin bunătatea și blândețea sa, reflectate în faptele milei trupești și sufletești, Niko‑laos (Νικό‑λαος), „cel care biruiește poporul”, ne arată cum îi putem câștiga pe ceilalți pentru Dumnezeu.