De ce iubirea aproapelui e poruncă?

E cu neputință să-ți iubești aproapele prin forțe proprii; celălalt e uneori plicticos, arțăgos, capricios, insensibil la prezența și unicitatea ta, câteodată ignorant, alteori sufocant... Așa că unii dintre noi alegem să ni-l înstrăinăm cu încruntături neîmblânzite, alții preferăm să-l ținem la distanță prin ritualuri complezente; și apoi ne vedem în continuare de viețile noastre, fiecare retras în spații unde semenul nu mai poate deveni o prezență iritantă. Ceea ce ne scapă adesea este că prin strategiile amintite ratăm taina aproapelui și pe cea a sfințirii noastre.

 

Hristos nu ne-a lăsat o rețetă a mântuirii individuale ci o poruncă limpede: “săne iubim unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Da, oricât ar părea de straniu – iubirea e o poruncă. Însă ca toate poruncile Domnului și aceasta e eliberatoare, deschizându-ne o nouă perspectivă asupra vieții. Iubirea care ni se cere nu e legată de o umanitate anonimă ci îl are în vedere pe cel de lângă mine, omul pe care Dumnezeu prilejuiește să-l întâlnesc în clipa de față. Însă cum să-mi iubesc aproapele când e pisălog, vicios, lipsit de scrupule, mai mult decât atât – dovedește o răutate gratuită, îmi tulbură liniștea, mă necăjește sistematic, îmi devine insuportabil? Cum l-aș putea iubi pe unul ca acesta? Mi-e imposibil!

 

Chiar așa – porunca iubirii îmi cere imposibilul. Însă ceea ce îmi este aparent cu neputință devine posibil prin Hristos. Îl pot iubi pe aproapele meu numai dacă îl descopăr așa cum îl privește Hristos: prețuindu-l nu pentru păcatele lui ci pentru ceea ce poate deveni dincolo de ele. Dacă semenul meu mă rănește e pentru că el însuși e rănit de (ne)bănuite boli sufletești, așa cum noi toți suntem… Åži dacă, în ciuda risipirilor noastre, Dumnezeu ne iubește pe toți căutând la chipul Lui din noi, tot astfel trebuie să descopăr la rându-mi în aproapele meu, dincolo de slăbiciunile lui evidente, frumsețea de care pesemne nici nu mai știe că e capabil.

 

Iubirea aproapelui e un dar pe care Hristos ni-l face pe nesimțite atunci când ne străduim să ne măsurăm aproapele cu o altă măsură, atunci când începem să ne desfundăm căile de comuniune, atunci când îl privim pe celălalt din perspectiva iubirii cu care Dumnezeu ne iubește.

 

Porunca lui Hristos ne solicită imposibilul pentru că țintește dincolo de lumea în care trăim; împlinirea iubirii aproapelui e începutul unei veșnice însoțiri în Dumnezeu. Hristos ne cere să ne străduim să umplem cu iubire lumea aceasta învechită în rele. Cunoașteți o provocare mai mare?

 

Daniel Chira, Londra