“Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie și urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte, te-ai făcut locuitor pustiului și ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.”

Acest tropar al sfântului Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie), Părintele călugărilor, este revelator nu doar pentru lumea monastică, ci pentru spiritualitatea ortodoxă în general.

Pe de-o parte, profetul Ilie și Ioan Botezătorul sunt – conform celor mai vechi documente monastice (precum Viața cuviosului Pahomie cel Mare) – primele imagini sau prototipuri ale călugărilor : precum primii călugări, și aceștia au trăit în pustie un timp, amândoi au trăit în feciorie și rugăciune, și amândoi sunt numiți „înger în trup”, „înger pământesc și om ceresc”.

Pe de altă parte acest tropar vorbește despre alte calități ale celor doi înainte-mergători : râvna, pentru Ilie, și „dreptele cărări”, pentru Ioan Botezătorul.

Râvna lui Ilie

“Orice ați face, lucrați din toata inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni” (Coloseni 3, 23). Iar Atanasie cel Mare spune: “Zicea Antonie că nevoitorul trebuie să învețe din viețuirea marelui Ilie să-și vadă pururea ca într-o oglindă viața lui” (Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, VII), referindu-se la cuvântul lui Ilie: “Viu este Dumnezeu înaintea căruia mă voi înfățișa azi” (III Regi 18, 15), înțeles în accentuarea lui azi – a nu măsura timpul trecut, ci a pune pururea început, a se sili în fiecare zi (și în fiecare clipă) să se înfățișeze așa cum trebuie lui Dumnezeu, cu inimă curată și gata să asculte de voia Lui și de nimeni altul. Åži, în altă parte: “Să ne fie întâi de toate sârguința comună a tuturor, ca din cele ce le-am început să nu dăm înapoi, nici să descurajăm în osteneli, nici să zicem: « Ne nevoim de multă vreme ». Ci mai degrabă să ne sporim râvna, ca și când am începe în fiecare zi.” (Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, XVI) – relația « Ilie - râvnă - a pune pururea început ». Patima opusă acestei virtuți a râvnei (sârguinței) ar fi moleșeala. Se cade din râvnă în moleșeală: când măsori cele ce ai făcut, cele ce ai lăsat etc.; când măsori timpul ostenelilor tale; când te lauzi; când te încrezi în tine însuți (Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, XVI-XIX).

Dreptele cărări ale Botezătorului Ioan

“Cărările drepte” ale Înaintemergătorului Domnului nu se referă în primul rând la viața lui ascetică în pustie (pentru care e numit înger în trup, și e pictat în icoane cu aripi îngerești). „Dreptele cărări” ne trimit mai degrabă la „calea dreaptă” sau „calea vieții”, expresie care apare în toată literatura veche (în opoziție cu „calea morții”), și care se referă la viața în Hristos, în curăția sufletului și a inimii. Acestea sunt în fapt cele ce-i fac și pe unii și pe Botezător „îngeri pământești și oameni cerești”. Åži abia după aceea urmează celelalte: „învățătorul fecioriei” – care este mai mult decât “o naivă necunoaștere a vieții omenești firești și întru tot normale”: este o întreagă înțelepciune ca dar al harului (Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe) –, și  „cumpăna desăvârșită a înfrânării”. Mai ales în privința cumpătării, a echilibrului, a dreptei socoteli, Antonie e un exemplu ce nu poate fi trecut sub tăcere. Când a ieșit din mormânt, după aproape douăzeci de ani de nevoințe, cei ce l-au privit “s-au minunat văzând trupul lui având aceeași înfățișare, nici umflat de nemișcare, nici subțiat de posturi și de lupta cu demonii. Era la fel cum îl știau și înainte de retragere. Iar sufletul arăta aceeași curăție în purtări. Nici închis în sine, din înfrânare, nici revărsându-se din plăcere, nici stăpânit de râs, nici copleșit de tristețe; nu s-a tulburat văzând mulțimea, nici nu s-a veselit văzându-se primit cu bucurie de atâta lume. Ci era întreg egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată și statornicit în ceea ce e propriu firii.” (Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, XIV).

Pr. Iulian Nistea